„Copiii mei vor să mă dea la azil și să-mi vândă casa”: Povestea unei mame care a crezut că familia o va salva, dar a descoperit altceva

— Nu pot să cred că vorbiți serios, Sorina! Am crescut doi copii singură, am muncit o viață întreagă, iar acum vreți să mă trimiteți la azil? vocea mea tremura, dar nu de frică, ci de furie și durere. Sorina, fiica mea cea mare, își coborî privirea spre podeaua lustruită din sufrageria casei în care crescuseră amândoi copiii mei. Rareș, fratele ei geamăn, stătea cu brațele încrucișate, evitând să mă privească în ochi.

— Mamă, nu e vorba că nu te iubim, dar… e greu. Tu nu mai poți singură. Casa asta e prea mare pentru tine. Și noi avem viețile noastre, copiii noștri… încercă Sorina să explice, dar vocea i se stinse sub greutatea propriilor cuvinte.

Mi-am amintit atunci de anii în care am plâns nopți întregi pentru că nu puteam avea copii. Cum mergeam la biserică și aprindeam lumânări la fiecare slujbă, cum mă rugam la Maica Domnului să-mi dea măcar un copil. Când am rămas însărcinată cu gemeni, Mark și cu mine am plâns de fericire. Am crezut că Dumnezeu ne-a ascultat rugile. Dar Mark s-a stins devreme, iar eu am rămas singură cu doi copii mici și o casă care părea prea mare pentru atâta tristețe.

Am muncit la fabrica de confecții din oraș până mi-au sângerat palmele. Am făcut naveta cu autobuzul 20 de ani, ca să le pot pune ceva pe masă și să nu le lipsească nimic. Niciodată nu m-am plâns. Nici când Rareș a spart geamul vecinului cu mingea și a trebuit să-l plătesc din ultimii bani de pe card. Nici când Sorina a venit acasă plângând pentru că o colegă râsese de hainele ei vechi. Le-am spus mereu: „Mama vă iubește mai mult decât orice pe lume.”

Acum, după ce au crescut mari și au familiile lor, mă simt ca o povară. De când am făcut accidentul acela stupid pe scări și mi-am rupt șoldul, totul s-a schimbat. Nu mai pot urca la etaj fără să mă țin de balustradă. Mă dor oasele când se schimbă vremea. Dar nu sunt neputincioasă! Încă gătesc sarmale mai bune decât orice restaurant din oraș.

— Mamă, gândește-te puțin… La azil ai avea grijă medicală non-stop. Ai avea companie, ai putea socializa… încercă Rareș să aducă argumente raționale.

— Și casa? Ce faceți cu casa? întreb eu direct, simțind cum mi se strânge inima.

Sorina ridică privirea: — Ne gândeam… să o vindem. Oricum e prea mare pentru oricare dintre noi. Cu banii ți-am putea plăti cel mai bun azil din oraș.

M-am ridicat încet din fotoliu și am privit în jur: pereții încărcați cu fotografii de familie, masa rotundă unde făceam cozonaci împreună de Crăciun, leagănul din curte unde îi legănam când erau mici. Toate astea urmau să dispară? Pentru ce? Pentru confortul lor?

— Voi vreți să mă ștergeți din viața voastră ca pe o pată veche de pe fața de masă? am izbucnit eu.

Sorina a început să plângă: — Nu e adevărat! Dar nu mai știm ce să facem… Copiii mei sunt mici, Rareș e tot plecat cu serviciul… Nu mai avem timp nici pentru noi!

Mi-am mușcat buza ca să nu plâng și eu. Am sperat mereu că atunci când voi deveni bunică, lucrurile se vor schimba. Când s-a născut Ilinca, fetița Sorinei, am simțit că viața mea are din nou sens. Îi făceam supițe și îi cântam cântece vechi de leagăn. Dar timpul trecea repede și vizitele deveneau tot mai rare.

Într-o zi, Ilinca mi-a spus: — Bunico, mama zice că o să mergi la un loc frumos unde sunt mulți bătrâni ca tine. O să-mi fie dor de tine…

Atunci am știut că decizia era deja luată. Copiii mei nu mai vedeau în mine mama care i-a crescut cu sacrificii, ci doar o bătrână neputincioasă care le încurcă planurile.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă și am atins fiecare lucru drag: cana ciobită a lui Mark, păturica roz a Sorinei din copilărie, mingea lui Rareș ascunsă după dulap. Am plâns în tăcere pentru tot ce pierdusem fără să-mi dau seama.

A doua zi dimineață le-am spus: — Dacă asta vreți cu adevărat, nu vă pot opri. Dar vreau să știți că nu casa asta mă doare cel mai tare, ci faptul că v-ați pierdut rădăcinile.

Sorina a venit și m-a îmbrățișat strâns: — Îmi pare rău, mamă… Poate nu facem ce trebuie…

Rareș a rămas tăcut. Poate nici el nu era convins că face bine.

Acum stau singură în sufragerie și mă gândesc: oare sacrificiul unei mame valorează atât de puțin? Oare copiii mei vor regreta vreodată decizia asta? Sau poate eu sunt cea care trebuie să învețe să ierte?

Poate voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta? Sau ați lupta până la capăt pentru casa și amintirile voastre?