Între două lumi: Când mama și soacra trag fiecare de tine

— Radu, iar nu vii la mine? De când ai nevastă, parcă nici nu mai exist! vocea mamei mele, Elena, răsună în receptor cu o supărare pe care o știu de când eram copil.

— Mamă, am zis că vin duminică, dar sâmbătă trebuie să mergem la Mariana, are nevoie de noi cu ceva prin curte…

— Aha! Deci la soacră-ta poți să mergi oricând, dar la mine nu! Să nu uiți cine te-a crescut!

Închid ochii și inspir adânc. E deja a treia oară săptămâna asta când aud același reproș. Mă uit la Irina, soția mea, care stă la masa din bucătărie cu mâinile încrucișate și privirea pierdută în ceașca de cafea.

— Ce-a zis Elena? întreabă ea fără să mă privească.

— Ce zice mereu. Că nu mergem destul la ea. Că la mama ta mergem prea des.

Irina oftează. — Și mama mi-a scris azi dimineață. Cică dacă nu venim sâmbătă să o ajutăm cu lemnele, se supără rău. Zice că tu nu vrei să te implici deloc.

Simt cum mă strânge pieptul. Parcă suntem doi copii împărțiți între două tabere. Niciuna nu vrea să cedeze. Niciuna nu vede cât ne e de greu.

Am crescut într-un apartament mic din Berceni. Tata a murit devreme, iar mama m-a crescut singură. A muncit pe brânci ca să am eu tot ce-mi trebuie. Poate de-asta simte că îi datorez totul. Dar de când m-am însurat cu Irina, parcă nu mai sunt băiatul ei. Sunt bărbatul altcuiva.

Mariana, soacra mea, e văduvă și ea. Are o casă mare la țară, la Găești. De fiecare dată când mergem acolo, găsim ceva de făcut: ba gardul trebuie reparat, ba pomii tăiați, ba câte o problemă cu acoperișul. Irina zice că e normal să o ajutăm, că e singură și n-are pe nimeni altcineva. Dar eu simt că orice fac pentru una dintre ele e un minus pentru cealaltă.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, Irina s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Radu, tu chiar crezi că putem continua așa? Parcă nu mai avem timp pentru noi deloc.

— Știu… dar ce să facem? Dacă nu mergem la una, se supără. Dacă nu mergem la cealaltă, iar scandal.

— Poate ar trebui să le spunem clar că avem nevoie și noi de timp pentru noi. Să punem niște limite.

Am râs amar.

— Tu ai încercat vreodată să-i spui mamei tale „nu”? Sau să-i explici Elenei că nu putem fi peste tot?

Irina a tăcut. Știa că am dreptate.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la mama: „Sper că nu m-ai uitat. Am nevoie să mă ajuți cu televizorul.”
La prânz, Mariana sună: „Radu, poți veni sâmbătă? S-a stricat pompa la fântână.”

Îmi vine să urlu. Mă simt ca un elastic întins la maximum între două femei care nu vor să cedeze niciun centimetru.

Sâmbătă dimineață ne certăm din nou. Irina vrea să mergem la Mariana. Eu zic că ar trebui să mergem la mama mea, că n-am mai fost de două săptămâni.

— Mereu faci ce vrea Elena! strigă Irina.
— Și tu ce faci? Nu sari mereu când te cheamă Mariana?

Ne privim amândoi obosiți. Nu mai știm nici noi pentru cine luptăm.

Ajungem la Mariana până la urmă. E supărată că am întârziat.

— Dacă era Elena bolnavă, sigur erai acolo la prima oră! zice ea cu venin în glas.

Îmi vine să plec pe ușă afară și să nu mă mai întorc niciodată.

Duminică mergem la mama mea. E rece cu Irina, abia dacă îi răspunde la salut.

— Nu-i nimic, mamă, las’ că știu eu cine contează pentru tine…

Mă uit la Irina și văd lacrimi în ochii ei. Îmi dau seama că o pierd încet-încet.

Într-o seară, după încă o ceartă cu Irina despre cine are prioritate weekendul viitor, mă privesc în oglindă și mă întreb: când am devenit atât de slab? De ce nu pot spune „ajunge”?

Într-o zi de luni, primesc un telefon de la serviciu: trebuie să plec două zile la Brașov cu treabă. Pentru prima dată după mult timp simt ușurare. Două zile în care nu trebuie să aleg între ele. Două zile doar pentru mine.

Când mă întorc acasă, găsesc pe masă o scrisoare de la Irina:
„Radu,
Nu mai pot trăi așa. Simt că nu mai existăm ca familie. Suntem doar doi intermediari între două femei care ne vor doar pentru ele. Am nevoie de tine lângă mine, nu împărțit între ele. Dacă nu găsim o soluție împreună, mă tem că ne vom pierde.”

M-am prăbușit pe canapea cu scrisoarea în mână și am plâns pentru prima dată după mulți ani.

A doua zi am chemat-o pe mama la noi acasă. Am rugat-o pe Irina să fie prezentă.
Am stat toți trei la masă și am spus ce aveam pe suflet:
— Mamă, te iubesc și îți sunt recunoscător pentru tot ce ai făcut pentru mine. Dar acum am propria mea familie și trebuie să fiu acolo pentru Irina. Nu pot fi mereu prezent pentru toată lumea. Trebuie să înțelegi asta.
Elena a început să plângă.
— Deci acum eu sunt ultima roată la căruță…
Irina a pus mâna peste a mea:
— Nu e vorba de cine e pe primul loc. E vorba că avem nevoie de timp pentru noi ca familie.

A fost greu. Au urmat luni întregi de discuții, certuri și împăcări fragile. Mariana s-a supărat rău când i-am spus că nu putem veni în fiecare weekend. Dar încet-încet au început să accepte — sau poate doar s-au resemnat.

Acum încă jonglăm cu vizitele și telefoanele, dar am învățat să spunem „nu” fără vinovăție. Seara stăm împreună pe canapea și ne ținem de mână fără să ne gândim unde trebuie să fim mâine.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim viața altora fără să ne dăm seama? Oare câți au curajul să spună „ajunge” înainte să fie prea târziu?