Între pereți prea strâmți: Povestea a trei generații sub același acoperiș

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile în timp ce mă sprijineam de chiuveta din baie. Pereții subțiri ai garsonierei păreau să vibreze cu fiecare cuvânt rostit, iar dincolo de ușa închisă auzeam pașii grăbiți ai norei mele, Irina, și râsetul inocent al lui Kacper, nepoțelul meu de patru ani.

Nu știu când am ajuns aici. Poate în ziua în care Vlad a rămas fără serviciu, iar chiria la apartamentul lor din Militari a devenit imposibil de plătit. Poate în clipa în care am spus „da, veniți la mine, ne descurcăm noi cumva”, fără să-mi dau seama că „cumva” va însemna să renunț la liniștea mea, la spațiul meu, la micile mele tabieturi. Sau poate totul a început cu mult înainte, când am crescut singură un copil într-o Românie care nu mi-a oferit niciodată prea mult.

Acum suntem trei generații pe 55 de metri pătrați. Eu dorm pe canapeaua extensibilă din sufragerie, Vlad și Irina împart patul din dormitorul mic, iar Kacper are un colț al lui, cu jucării îngrămădite lângă dulap. Fiecare dimineață începe cu certuri mărunte: „Cine a lăsat laptele deschis?”, „Unde sunt cheile de la mașină?”, „Nu găsesc șosetele lui Kacper!”

Irina e mereu obosită. Lucrează la supermarketul din colț și vine acasă târziu, cu ochii roșii și mâinile crăpate de la detergenți. Vlad încă mai caută de lucru, dar nu găsește nimic stabil. Îl văd cum se uită pe furiș la mine, ca și cum ar vrea să-mi spună ceva, dar nu are curaj. Poate îi e rușine. Poate îi e frică să nu mă doară mai tare.

— Mama, nu te supăra… — încearcă el uneori să deschidă discuția.
— Nu mă supăr, Vlad, dar nici nu mai pot — îi răspund eu, încercând să zâmbesc. Dar zâmbetul mi se frânge pe buze.

Seara trecută am auzit-o pe Irina plângând în baie. Am vrut să bat la ușă, să-i spun că o înțeleg, dar m-am oprit. Ce rost avea? Și eu plâng aici, pe marginea căzii, cu mâinile strânse pe față ca să nu mă audă nimeni. Plâng pentru că mi-e dor de liniște. Plâng pentru că simt că nu mai sunt stăpână pe viața mea. Plâng pentru că nu știu cât o să mai rezist.

Kacper e singura rază de lumină. Aleargă prin casă cu mașinuțele lui colorate și mă strigă: „Buni! Hai să ne jucăm!” Uneori mă las convinsă și uit pentru câteva minute de toate grijile. Dar apoi aud iar discuțiile dintre Vlad și Irina:

— Nu putem sta așa la nesfârșit! — spune ea cu voce joasă.
— Știu… dar ce vrei să fac? — răspunde el neputincios.

Masa din bucătărie e mereu prea mică pentru toți patru. Ne înghesuim cu farfuriile în brațe și încercăm să nu ne privim prea mult în ochi. Fiecare are propriile frustrări: eu pentru că mi-am pierdut intimitatea; Vlad pentru că nu poate asigura familiei lui un trai decent; Irina pentru că simte că nu are niciun colț doar al ei; Kacper pentru că nu înțelege de ce părinții lui sunt mereu triști.

Într-o zi, după o ceartă mai aprinsă legată de bani — mereu despre bani! — Irina a izbucnit:
— O să ne sufocăm aici! Nu vezi? E prea puțin spațiu! Nu e normal!

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Avea dreptate. Dar ce puteam face? Pensia mea abia ajunge pentru facturi și mâncare. Vlad nu găsește nimic stabil. Irina muncește cât poate. Și totuși…

Într-o noapte am visat că sunt singură în casă. Era liniște. M-am trezit plângând și m-am simțit vinovată pentru visul ăsta egoist. Cum să-mi doresc singurătatea când știu cât le e de greu?

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu Vlad:
— Poate ar trebui să încercăm să găsim ceva mai mare… Poate o chirie împreună?
El a dat din cap trist:
— Nu avem bani nici pentru asta, mamă…

Am tăcut. Ce rost avea să insist? Am ieșit pe balconul minuscul și am privit blocurile gri din jur. În fiecare fereastră se vedeau alte familii, alte povești. Oare câte mame ca mine își ascund lacrimile în baie?

Seara am stat toți patru pe canapea și ne-am uitat la un desen animat cu Kacper. Pentru câteva minute am râs împreună. Apoi fiecare s-a retras în colțul lui.

Mă întreb uneori dacă sacrificiul ăsta are vreun sens sau dacă doar ne adâncim toți într-o nefericire tăcută. Oare cât putem trăi așa? Oare câte familii din România se sufocă între pereți prea strâmți, visând la o viață mai bună care pare tot mai departe?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi cum ați face față dacă ați fi în locul meu? Ce ați sacrifica pentru cei dragi?