Între Ultimatum și Împăcare: Povestea Reîntregirii Familiei Popescu

— Nu mai pot, nu mai pot! am izbucnit într-o seară, trântind farfuria pe masa din bucătărie. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Maria, fiica mea cea mare, s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit într-o limbă străină. Vlad, băiatul meu, era cu ochii în telefon, absent ca de obicei.

— Mamă, ce s-a întâmplat? a întrebat Maria, încercând să-și ascundă iritarea.

— Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că de ani de zile trag singură la jug! Voi veniți doar când aveți nevoie de ceva sau când e vreo masă festivă. Casa asta nu se întreține singură, grădina nu se sapă singură, facturile nu se plătesc singure!

Vlad a ridicat din umeri, fără să ridice privirea din ecran:

— Mamă, știi că am serviciu… și cu copiii… E greu.

— Și eu am avut copii! Și serviciu! Dar nu m-am plâns niciodată! am răbufnit. Dacă nu vă pasă, vând tot și mă mut la azil. M-am săturat să fiu invizibilă!

A urmat o tăcere apăsătoare. Maria s-a ridicat brusc:

— Nu exagera, mamă. Nu e nevoie de amenințări.

— Nu e o amenințare, e o decizie. Am obosit să fiu singură printre ai mei.

După ce au plecat, am stat pe marginea patului și am plâns în pumni. M-am simțit vinovată pentru cuvintele grele, dar și eliberată. Poate era timpul să mă gândesc și la mine.

A doua zi dimineața, am găsit un bilet pe masă: „Ne pare rău că te-am supărat. Vorbim diseară. Maria și Vlad.”

Ziua a trecut greu. M-am uitat la pozele vechi de familie: Crăciunuri cu râsete, Paști cu ouă roșii și copii alergând prin curte. Unde dispăruse toată dragostea aceea? Când deveniserăm niște străini?

Seara au venit amândoi. Maria avea ochii roșii de plâns.

— Mamă, ai dreptate. Ne-am lăsat duși de valul vieții și te-am neglijat. Dar nu vrem să te pierdem.

Vlad a oftat:

— Nu ne-am dat seama cât de greu îți este. Poate pentru că mereu ai părut atât de puternică.

Am izbucnit din nou în lacrimi:

— Puternică? Sunt doar obosită. Mi-e dor să fim o familie.

Au urmat zile în care au venit amândoi să mă ajute la curățenie, la grădinărit, la cumpărături. La început părea forțat, dar încet-încet am început să râdem din nou împreună. Am povestit despre tata, despre copilăria lor, despre visele pe care le aveam când eram tânără.

Într-o duminică, Vlad a venit cu soția lui, Ioana, și cu cei doi copii. Au adus prăjituri și au stat la povești până târziu. Maria a început să vină mai des cu fetița ei, Ana. Casa s-a umplut iar de viață.

Într-o seară, după ce au plecat toți, m-am uitat în oglindă și mi-am văzut ridurile adânci, dar și ochii mai luminoși ca niciodată. Am realizat că uneori trebuie să te pui pe primul loc ca să-i trezești pe ceilalți.

La câteva luni după acea ceartă, familia mea era din nou unită. Nu perfectă — încă mai aveam discuții aprinse despre bani sau despre cine spală vasele — dar eram împreună.

Într-o zi, Maria mi-a spus:

— Mamă, știi ceva? Cred că ne-ai salvat pe toți cu ultimatumul tău.

Am zâmbit amar:

— Poate că da… sau poate doar ne-am adus aminte ce contează cu adevărat.

Acum stau pe bancă în grădină și îi privesc pe nepoți jucându-se printre flori. Mă gândesc la cât de aproape am fost să pierd totul — sau poate să mă pierd pe mine însămi.

Oare câte mame din România ajung în punctul acesta? Oare câți copii uită că părinții lor nu sunt nemuritori? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?