„Livada Părăsită”

Andrei și Ana stăteau la marginea livezii, copacii odinioară plini de viață fiind acum un amestec încâlcit de crengi și buruieni. Bunica lor vorbise mereu cu drag despre livadă, un loc unde își petrecuse copilăria culegând mere și făcând cidru. Dar după ce a trecut în neființă, livada fusese lăsată de izbeliște, cedând treptat neglijenței.

Cei doi frați moșteniseră pământul cu sentimente amestecate. Andrei, un orășean fără prea mult interes pentru agricultură, o vedea ca pe o povară. Ana, pe de altă parte, era atrasă de ideea de a reînvia livada, văzând în asta o modalitate de a onora memoria bunicii lor. În ciuda viziunilor diferite, au fost de acord să încerce.

Prima lor vizită a fost copleșitoare. Copacii erau neîngrijiți, pământul era plin de crengi căzute și fructe putrezite. Aerul era greu de mirosul de descompunere. Andrei oftă adânc, „O să dureze o veșnicie.”

Ana, mereu optimistă, a răspuns: „Putem să o facem. Trebuie doar să avem un plan.”

Au petrecut următoarele săptămâni cercetând și adunând unelte. Ana s-a dedicat muncii, tăind crengi și curățând resturile. Andrei a ajutat cu reticență, entuziasmul său scăzând cu fiecare zi care trecea. Munca fizică era epuizantă și progresul era lent.

Pe măsură ce vara se transforma în toamnă, tensiunile dintre frați au început să crească. Andrei devenea frustrat de optimismul neclintit al Anei și insistența ei de a face lucrurile „așa cum trebuie.” El voia să scurteze drumul, să angajeze ajutor sau chiar să vândă pământul cu totul. Ana l-a acuzat că nu îi pasă de moștenirea bunicii lor.

O ceartă deosebit de aprinsă s-a încheiat cu Andrei plecând furios, lăsând-o pe Ana singură în livadă. Ea s-a așezat sub unul dintre copacii noduroși, lacrimile curgându-i pe față. Povara sarcinii părea insurmontabilă.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar vizitele lui Andrei au devenit tot mai rare. Ana a continuat să lucreze singură, dar hotărârea ei slăbea. Livada părea să se împotrivească la fiecare pas; dăunătorii invadau copacii și o brumă timpurie a distrus puținul progres pe care îl făcuse.

Într-o dimineață rece de noiembrie, Ana a primit un telefon de la Andrei. El decisese să se mute definitiv în oraș. „Îmi pare rău,” a spus el, vocea lui distantă. „Pur și simplu nu mai pot face asta.”

Ana a închis telefonul, simțind o pierdere profundă. A rătăcit prin livadă pentru ultima dată, pașii ei trosnind pe pământul înghețat. Copacii stăteau tăcuți și goi, crengile lor întinzându-se ca niște degete scheletice.

În acel moment, Ana a realizat că unele lucruri nu pot fi salvate. Livada era o relicvă a trecutului, o amintire care nu putea fi reînviată oricât de mult ar fi încercat. A aruncat o ultimă privire asupra pământului înainte de a se întoarce, lăsând în urmă visele despre ceea ce ar fi putut fi.