Nu ți-am dăruit apartamentul, doar ți-am permis să locuiești acolo

— Emma, trebuie să vorbim. Acum, nu mai târziu, nu mâine. Acum.

Vocea mea a răsunat în bucătăria mică din apartamentul de pe strada Mihai Eminescu, unde Emma își lăsase cana de cafea pe masă, aburindă. Era trecut de ora opt seara și ploaia bătea în geamuri cu o furie care părea să reflecte exact ce simțeam înăuntru. Emma s-a oprit din mișcarea aceea nervoasă cu care își răsucea părul între degete și m-a privit cu ochii ei mari, verzi, plini de o nerăbdare pe care o cunoșteam prea bine.

— Ce s-a întâmplat, tată? Ai primit vreo veste proastă?

Am inspirat adânc. Nu era ușor să-i spun fiicei mele că lumea pe care o credea sigură era, de fapt, mai fragilă decât și-ar fi imaginat vreodată.

— Emma, apartamentul ăsta… nu e al tău. Nu ți l-am dăruit. Ți-am permis să locuiești aici ca să ai un început mai ușor. Dar nu poți să-l vinzi, nu poți să-l închiriezi. Și, dacă vrei să pleci sau să faci altceva cu el, trebuie să vorbim întâi.

A urmat o tăcere grea. Ploaia părea că s-a oprit pentru o clipă, doar ca să lase loc cuvintelor mele să atârne între noi.

— Cum adică? a întrebat Emma, vocea tremurându-i ușor. Toată lumea știe că dacă părinții îți dau ceva… e al tău. Nu?

M-am așezat la masă, încercând să-mi găsesc cuvintele. Nu voiam să par un dictator, dar nici nu puteam să las lucrurile nespuse.

— Emma, tu ai 27 de ani. De când ai terminat facultatea și ai decis să rămâi în București, am vrut doar să te ajut. Să nu plătești chirie absurdă sau să stai cu străini. Dar apartamentul ăsta e încă pe numele meu. E o plasă de siguranță pentru tine… și pentru fratele tău.

Emma s-a ridicat brusc și a început să meargă prin cameră.

— Deci tot ce am făcut aici… tot ce am investit… nu contează? Am crezut că măcar aici pot fi eu însămi!

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi aminteam perfect cum arăta apartamentul când i l-am dat: pereți scorojiți, mobilier vechi, miros de mucegai. Emma îl transformase într-un spațiu cald, plin de tablouri colorate și plante agățate la ferestre. Era casa ei — dar nu era a ei.

— Contează tot ce ai făcut aici, Emma. Dar trebuie să înțelegi că nu pot face diferențe între tine și fratele tău. Gregor locuiește la Cluj cu familia lui și nu a cerut niciodată nimic. Dacă ți-aș da apartamentul ție definitiv, ar fi nedrept față de el.

Emma s-a oprit în dreptul ferestrei și a privit afară. Luminile orașului se reflectau în ochii ei umezi.

— Gregor are deja tot ce-și dorește! Are familie, are serviciu stabil… Eu am doar locul ăsta!

— Și eu am încercat să-ți ofer un start bun. Dar nu pot să-ți dau totul de-a gata. Viața nu funcționează așa.

A izbucnit într-un râs amar:

— Viața ta poate! Tu ai avut mereu totul pregătit: casă, serviciu la stat, familie care te-a susținut! Eu trebuie mereu să demonstrez ceva!

M-am ridicat și eu, simțind cum mă apasă vinovăția. Poate că am greșit undeva. Poate că am fost prea protector sau prea rigid.

— Emma, nu vreau să simți că te țin pe loc. Dar nici nu pot să-ți dau ceva ce nu e doar al tău. Apartamentul ăsta e o responsabilitate — și pentru mine, și pentru tine.

A urmat o liniște apăsătoare. Am auzit cheia răsucindu-se în ușă — era vecina noastră, tanti Lenuța, care mereu venea la ora asta să ne aducă lapte proaspăt. Emma a deschis ușa fără chef.

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat tanti Lenuța privind fețele noastre posomorâte.

Emma a dat din umeri:

— Nimic… doar că tata mi-a spus că apartamentul ăsta nu e al meu.

Tanti Lenuța a oftat:

— Eh, dragă, nimic nu e al nostru pe lumea asta. Nici casa, nici copiii… Totul e cu împrumut.

Am zâmbit amar la vorbele bătrânei. Avea dreptate — dar cât de greu era să accepți asta când era vorba despre propriii tăi copii?

După ce tanti Lenuța a plecat, Emma s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Tată… dacă mâine aș vrea să plec în Portugalia sau să mă mut cu cineva… ce ai face?

Am privit-o lung:

— Ți-aș spune că ușa asta va rămâne mereu deschisă pentru tine. Dar apartamentul va rămâne al familiei noastre — nu al unuia dintre noi.

Emma a lăsat capul pe umărul meu și am simțit cum se liniștește puțin.

— Poate că ai dreptate… Poate că m-am obișnuit prea mult cu ideea că mi se cuvine ceva doar pentru că sunt copilul tău.

Am strâns-o în brațe:

— Nu ți se cuvine nimic pe lume, Emma. Tot ce primești e un dar — și fiecare dar vine cu responsabilitate.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la Gregor — la cât de diferit era drumul lui față de al Emmei. La cât de greu e să fii părinte când fiecare copil are nevoie de altceva și tu trebuie să fii drept fără să fii rece.

A doua zi dimineață, Emma mi-a lăsat un bilet pe masă: „Mulțumesc că m-ai lăsat să cresc aici. O să încerc să cresc și în afara acestor pereți.”

M-am uitat la pereții plini de urme ale vieții ei: fotografii din Vama Veche, bilete de concert, un desen făcut de nepoțelul meu din Cluj. Am simțit un gol ciudat — ca atunci când realizezi că ai făcut tot ce-ai putut și totuși nu e destul.

Oare cât de mult ar trebui să dăm copiilor noștri? Unde se termină sprijinul și începe răsfățul? Poate cineva să fie părinte fără să greșească?