Renașterea Anei: Când Dragostea și Visurile Se Întâlnesc Din Nou

— Ana, iar stai cu ochii în gol la fereastră? Ce tot cauți acolo? vocea lui Mihai răsună din bucătărie, unde aburii cafelei se amestecau cu mirosul de pâine prăjită.

M-am întors încet, ca și cum m-ar fi trezit dintr-un vis. Era a treia dimineață la rând când mă surprindea așa. De când Vlad și Irina plecaseră la București, casa noastră din Pitești părea prea mare, prea tăcută. Mă simțeam ca o fantomă care bântuie printre amintiri.

— Nimic, Mihai. Doar mă gândeam, am murmurat, evitând să-l privesc în ochi.

— La ce te gândești mereu? Nu mai ești tu în ultima vreme. Parcă nu mai ai chef de nimic, nici măcar de pictură, mi-a spus el, încercând să pară preocupat, dar vocea îi trăda nerăbdarea.

Am simțit un nod în gât. Pictura… Da, pictura fusese totul pentru mine înainte să mă mărit. Aveam 22 de ani când l-am cunoscut pe Mihai la vernisajul primei mele expoziții. M-a cucerit cu zâmbetul lui cald și promisiunea unei vieți liniștite. Am crezut că pot avea totul: familie și artă. Dar viața nu e niciodată atât de simplă.

Anii au trecut repede. Copiii au venit unul după altul, grijile s-au înmulțit, iar pânzele mele au rămas uitate în debara. Mi-am spus mereu că va veni o zi când voi avea timp pentru mine. Dar ziua aceea părea să nu mai vină niciodată.

Într-o seară de toamnă, după ce Mihai a adormit cu televizorul deschis pe știri, am coborât tiptil în pivniță. Am tras cutia cu vopsele vechi și am deschis-o cu teamă, ca și cum aș fi dezgropat o parte din mine pe care o ascunsesem prea mult timp. Am găsit acolo o schiță neterminată cu Irina la 5 ani, zâmbind larg printre flori de câmp. Am izbucnit în plâns.

A doua zi, am cumpărat o pânză nouă și am început să pictez din nou. La început, mâinile îmi tremurau, culorile nu se așezau cum voiam. Dar ceva din mine se trezea la viață. Am simțit din nou bucuria aceea veche, aproape uitată.

Mihai a observat schimbarea. Într-o seară, când a intrat în sufragerie și m-a găsit pictând, s-a oprit în prag.

— Ce faci acolo?

— Pictez, Mihai. Simt că dacă nu fac asta acum, n-o să mai pot niciodată.

A oftat adânc.

— Nu știu ce să zic… Parcă nu mai ești tu de când au plecat copiii. Mie mi-e greu fără ei, dar tu… parcă ai devenit altcineva.

— Poate că tocmai asta e problema, Mihai. Poate că n-am fost eu însămi prea mult timp.

A urmat o tăcere grea. Zilele următoare au fost reci între noi. El se retrăgea tot mai mult în biroul lui, eu în lumea culorilor mele. Am început să postez pe Facebook fotografii cu tablourile mele noi. Spre surprinderea mea, am primit sute de aprecieri și mesaje de la oameni care mă încurajau să nu renunț.

Într-o zi, Irina m-a sunat:

— Mamă, am văzut ce ai postat! Sunt superbe! De ce nu ai făcut asta până acum?

— Nu știu… N-am avut curaj.

— Să nu te mai oprești niciodată! Sunt atât de mândră de tine!

Am simțit că inima mi se umple de lumină. Dar Mihai era tot mai distant. Într-o seară, după cină, a izbucnit:

— Ana, nu mai recunosc femeia cu care m-am însurat! Parcă nu-ți mai pasă de mine deloc!

— Nu e adevărat! Dar vreau să trăiesc și pentru mine! Nu pot fi doar soția ta sau mama copiilor noștri!

— Și eu ce fac acum? Să stau să te privesc cum visezi cu ochii deschiși?

— Poate ar trebui să-ți găsești și tu un vis, Mihai…

A trântit ușa și a plecat la plimbare prin cartier. M-am prăbușit pe canapea și am plâns până târziu în noapte.

Au urmat săptămâni tensionate. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, reparații prin casă. Dar pictam tot mai mult. Am primit invitația să expun la o galerie mică din oraș. Când i-am spus lui Mihai, a ridicat din umeri:

— Faci cum vrei…

În ziua vernisajului am mers singură. M-am simțit vulnerabilă și puternică în același timp. Oameni necunoscuți îmi admirau tablourile și mă felicitau pentru curajul de a-mi urma pasiunea la vârsta mea.

Când m-am întors acasă târziu, Mihai mă aștepta în bucătărie.

— Cum a fost?

— Frumos… Dar mi-ar fi plăcut să fii acolo.

A venit lângă mine și m-a luat de mână pentru prima dată după mult timp.

— Îmi pare rău că n-am înțeles… Mi-e teamă că te pierd.

— Nu mă pierzi dacă mă lași să fiu eu însămi.

A doua zi dimineață mi-a adus cafeaua la pat și mi-a spus:

— Poate ar trebui să încerc și eu ceva nou… Poate pescuitul ăla despre care tot vorbesc băieții din bloc.

Am râs amândoi pentru prima dată după luni întregi.

Astăzi pictez zilnic și relația noastră s-a schimbat. Suntem doi oameni care au învățat să se redescopere unul pe celălalt dincolo de rolurile obișnuite.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine își uită visurile pentru familie? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne regăsim pe noi înșine fără să pierdem dragostea celor dragi?