„Soacra mea a decis să-i lase casa fiicei celei mici. De atunci, nu mai vorbesc cu ei”: Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred, Mihai! Cum să facă așa ceva? Am muncit împreună, am fost mereu alături de ei, iar acum, când vine vorba de casa lor, totul se duce la Irina? Am izbucnit în bucătărie, cu vocea tremurândă, în timp ce Mihai încerca să mă liniștească. El stătea pe scaun, cu capul în mâini, fără să știe ce să spună.

Totul a început într-o seară de duminică, când am fost invitați la masa de prânz la părinții lui Mihai, în apartamentul vechi de pe strada Mihai Eminescu. Era o atmosferă apăsătoare, de parcă toți știau ceva ce noi nu știam. Soacra mea, doamna Viorica, a început să vorbească despre viitor, despre cum Irina, sora mai mică a lui Mihai, are nevoie de stabilitate, că nu se descurcă singură la București și că ar fi bine să aibă un loc al ei.

— Noi ne-am gândit să-i dăm casa Irinei, să nu mai stea cu chirie, a spus Viorica, evitând privirea lui Mihai.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mihai a rămas mut, iar eu am încercat să nu izbucnesc pe loc. După atâția ani în care am ajutat la renovări, am contribuit cu bani la facturi, am avut grijă de ei când au fost bolnavi, totul părea să nu conteze.

— Dar Mihai? a întrebat timid, cu vocea stinsă.

— Mihai are deja familia lui, nu? Voi v-ați descurcat mereu, a răspuns Viorica, cu un zâmbet fals.

Am plecat acasă fără să mai spunem nimic. În drum spre blocul nostru, Mihai conducea în tăcere. Eu nu mai puteam să-mi țin lacrimile. Mă simțeam trădată, nu doar pentru Mihai, ci și pentru mine. Am muncit amândoi, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice răsfăț, doar ca să putem să-i ajutăm și să fim aproape de familie.

A doua zi, la serviciu, nu mă puteam concentra. Colega mea, Alina, m-a întrebat ce am pățit. I-am povestit totul, iar ea mi-a spus:

— Știi, la noi în familie s-a întâmplat la fel. Părinții au dat totul fratelui mai mic, că „el are nevoie”. Dar nu e corect. Și eu am rupt legătura cu ei.

M-am gândit mult la vorbele ei. Seara, Mihai a venit acasă abătut.

— Am vorbit cu mama. Zice că nu e nimic personal, că așa e mai bine pentru Irina. Că noi ne descurcăm. Dar nu pot să nu simt că nu contez pentru ei.

— Mihai, nu e vorba doar de casă. E vorba de respect, de recunoștință. Noi am fost acolo când au avut nevoie. Irina nici măcar nu venea acasă de sărbători.

— Știu, dar nu vreau să mă cert cu ei. Sunt părinții mei…

— Și eu sunt soția ta. Și mă doare să văd cum te tratează.

Zilele au trecut, iar relația cu părinții lui Mihai s-a răcit. Irina a început să vină mai des pe la ei, să facă planuri de renovare, să aducă mobilă nouă. Noi nu mai eram invitați la masă, nu mai primeam niciun telefon. Mihai încerca să fie tare, dar îl vedeam cum suferă.

Într-o seară, după ce am venit de la serviciu, l-am găsit pe Mihai pe balcon, privind în gol.

— Nu știu ce să fac, Ana. Să-i las să facă ce vor? Să mă prefac că nu mă doare?

— Nu poți să trăiești toată viața cu sentimentul că nu contezi. Ai dreptul să fii supărat. Dar ai și dreptul să-ți protejezi familia.

— Familia mea ești tu acum, a spus el, cu ochii în lacrimi.

Am decis împreună să nu mai mergem la părinții lui. Să nu mai sunăm, să nu mai cerem nimic. Am început să ne concentrăm pe noi, pe apartamentul nostru mic, pe planurile noastre. Dar rana a rămas.

Irina s-a mutat în casa părinților, iar noi am aflat de la vecini. Nici măcar nu ne-au anunțat. Mihai a primit un mesaj sec de la mama lui: „Sper să nu ne porți pică. Am făcut ce am crezut că e mai bine.”

Mă întreb adesea dacă am procedat corect rupând legătura cu ei. Poate că ar fi trebuit să luptăm mai mult, să cerem explicații, să nu lăsăm lucrurile așa. Dar nu pot accepta nedreptatea. Nu pot să mă prefac că totul e bine când știu că am fost dați la o parte.

Uneori, când stau singură în bucătărie, mă gândesc la toți anii în care am încercat să fiu parte din familia lor, la toate sărbătorile petrecute împreună, la toate sacrificiile făcute. Și mă întreb: oare cât valorează, de fapt, loialitatea și munca noastră în ochii celor care ar trebui să ne fie cei mai apropiați? Oare merită să ierți orice, doar pentru că e vorba de familie? Sau e mai bine să-ți protejezi demnitatea, chiar dacă asta înseamnă să rămâi singur?