„Sora Emiliei a Mărturisit: A Fost cu Soțul Emiliei de Opt Ani. Dar Cum, De Ce?”

Emilia nu putea să creadă ce auzea. Propria ei soră, soțul ei iubit—cum putea să se întâmple asta? Dezvăluirea a lovit-o ca un trăsnet, lăsând-o fără aer.

Emilia a fost întotdeauna ambițioasă. Când a primit oferta de muncă în București, părea un vis devenit realitate. Salariul era excelent și promitea un viitor mai bun pentru familia ei. Așa că a luat decizia dificilă de a se muta, lăsându-l pe soțul ei Andrei și pe cei doi copii ai lor, Mihai și Zoe, în Iași. A vizitat acasă doar de câteva ori pe an și chiar și atunci, șederile ei erau scurte. Întotdeauna era muncă de făcut, termene limită de respectat și bani de câștigat.

Andrei o susținea pe Emilia în cariera ei. Muncea neobosit la atelierul său auto, încercând să facă față cheltuielilor și să economisească pentru casa visurilor lor. Aveau planuri—planuri mari—pentru viitor. Dar pe măsură ce anii treceau, distanța dintre ei devenea tot mai mare. Emilia era mereu ocupată, mereu obosită, iar Andrei rămânea să gestioneze totul acasă.

Sora Emiliei, Ana, locuia în apropiere și adesea ajuta cu copiii. Era o binecuvântare, mereu acolo când Andrei avea nevoie de un ajutor suplimentar. Emilia avea încredere deplină în Ana; la urma urmei, era familie.

Dar apoi a venit acea zi fatidică când Emilia a decis să-și surprindă familia cu o vizită neanunțată. Reușise să obțină o săptămână liberă de la muncă și abia aștepta să vadă expresia de pe fețele lor. A ajuns acasă devreme dimineața, sperând să-i prindă pe toți încă dormind.

Când a intrat în casă, a auzit voci venind din bucătărie. A recunoscut imediat vocea lui Andrei, dar a fost nedumerită de râsul care o însoțea. Era vocea Anei. Inima Emiliei a început să bată cu putere pe măsură ce se apropia de ușa bucătăriei.

Acolo erau—Andrei și Ana—stând la masa din bucătărie, ținându-se de mână și râzând ca niște adolescenți îndrăgostiți. Emilia a simțit cum lumea ei se destramă în milioane de bucăți.

„Ce se întâmplă aici?” a întrebat ea, cu vocea tremurând de furie și neîncredere.

Andrei și Ana s-au uitat în sus, fețele lor palide de șoc. A urmat o tăcere lungă și dureroasă înainte ca Ana să vorbească în sfârșit.

„Emilia, trebuie să vorbim,” a spus ea încet.

Adevărul a ieșit la iveală într-un potop de lacrimi și scuze. Ana a mărturisit că ea și Andrei se vedeau de opt ani—de când Emilia s-a mutat la București. Începuse nevinovat; amândoi erau singuri și găsiseră confort în compania celuilalt. Dar în timp, s-a transformat în ceva mai mult.

Emilia s-a simțit ca și cum s-ar fi înecat într-o mare de trădare. Cum au putut să-i facă asta? Copiilor? Sacrificase atât de mult pentru familia ei și așa au răsplătit-o?

Și-a făcut bagajele și a plecat chiar în acea zi, incapabilă să suporte vederea lor împreună. S-a întors la București, dar nimic nu mai părea la fel. Munca ei, care odată îi aducea atâta satisfacție, acum părea o închisoare. Îi era dor teribil de copiii ei, dar nu putea să se confrunte din nou cu Andrei și Ana.

Divorțul a fost dezordonat și dureros. Emilia a luptat pentru custodia lui Mihai și Zoe, dar în cele din urmă a pierdut. Instanța a decis că era în interesul copiilor să rămână cu tatăl lor în Iași.

Viața Emiliei s-a prăbușit într-un abis întunecat. S-a aruncat în muncă, încercând să amorțească durerea cu ore lungi și proiecte nesfârșite. Dar oricât de mult încerca, nu putea scăpa de amintirile chinuitoare ale ceea ce pierduse.

Anii au trecut, dar rănile nu s-au vindecat niciodată complet. Emilia a rămas înstrăinată de familia ei, trăind o existență solitară în București. Se întreba adesea ce ar fi putut fi dacă ar fi făcut alegeri diferite, dar era prea târziu pentru regrete.