Soțul meu, copilul mare care vrea să fugim la țară

— Nu mai pot, Irina! Nu mai suport orașul ăsta! Vreau să plecăm la țară, să respirăm aer curat, să trăim simplu!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre vasele nespălate și mirosul de cafea arsă. Era sâmbătă dimineața, iar eu încercam să-mi adun gândurile după o săptămână epuizantă la birou. M-am uitat la el peste ceașca de cafea, încercând să-mi dau seama dacă glumește sau iar a văzut vreun documentar pe YouTube despre viața la fermă.

— Vlad, te rog… iar începi? Avem joburi aici, apartamentul nostru… Ce tot visezi?

A oftat teatral și s-a trântit pe scaun, cu ochii mari și umezi, ca un copil care nu-și primește jucăria. Îl iubesc pe Vlad pentru energia lui, pentru felul în care știe să mă facă să râd când totul pare pierdut. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva am adoptat un copil mare în loc de un partener de viață.

Totul a început cu vizita la părinții mei din Târgoviște. Am crescut acolo, într-o casă modestă cu grădină și găini. Pentru mine, satul e sinonim cu noroiul de pe pantofi și cu mirosul de fân ud după ploaie. Pentru Vlad însă, a fost ca o revelație. S-a împrietenit imediat cu vecinii mei bătrâni, a hrănit animalele și a stat ore întregi cu tata în grădină, ascultând povești despre cum se altoiesc pomii. În drum spre București, mi-a spus cu ochii sclipind:

— Irina, acolo e adevărata viață! Ce rost are să ne chinuim aici?

Am râs atunci, crezând că va uita repede. Dar nu a uitat. Din ziua aceea, fiecare ceartă despre facturi sau joburi se termina cu „Hai să ne mutăm la țară!”

Într-o seară, după ce am venit târziu de la muncă, l-am găsit pe Vlad desenând planuri pentru o casă pe hârtie milimetrică.

— Uite! Putem lua o bucată de pământ lângă părinții tăi. Facem o seră, creștem găini…

— Vlad, tu nu vezi că abia ne descurcăm aici? Cine o să plătească ratele? Și dacă rămânem fără joburi?

A dat din umeri ca și cum banii ar fi crescut în copaci.

— O să ne descurcăm! Oamenii de la țară trăiesc cu mult mai puțin.

M-am simțit prinsă între două lumi: una a viselor naive și una a realității apăsătoare. Mama m-a sunat într-o zi și mi-a spus:

— Irina, nu-l lăsa pe Vlad să te târască în prostiile lui! Tu ai muncit prea mult ca să ajungi aici.

Dar tata era încântat:

— Las’ că-i băiat bun! Poate vă prinde bine o schimbare.

Am început să mă cert cu Vlad din orice. El visa la libertate și simplitate; eu vedeam doar nesiguranță și haos. Într-o noapte, după o discuție aprinsă despre bani, Vlad a ieșit trântind ușa. L-am găsit dimineața dormind pe canapea, cu ochii umflați de plâns.

— Irina… eu nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Tu nu vezi că nu mai suntem fericiți?

L-am privit lung. Avea dreptate: nu mai eram fericiți. Dar nici fuga nu era soluția.

Am încercat să-l fac să vadă partea practică:

— Vlad, tu știi cât costă să construiești o casă? Să întreții o gospodărie? Nu e ca-n filmele alea pe care le urmărești tu.

A tăcut. Apoi a început să râdă amar:

— Mereu ai răspunsuri logice… Dar dacă logica asta ne omoară încet?

În weekendul următor am mers din nou la părinți. Mama m-a tras deoparte:

— Fata mea, tu ce vrei? Nu ce vrea Vlad sau tata… Tu ce vrei?

Nu știam ce vreau. Îmi doream liniște, dar nu voiam să renunț la tot ce am construit. Îmi doream ca Vlad să fie fericit, dar nu voiam să devin mamă pentru propriul soț.

Într-o seară ploioasă, stând amândoi pe balconul apartamentului nostru din București, Vlad m-a luat de mână:

— Irina… dacă nu vrei să vii cu mine la țară… poate ar trebui să merg singur.

M-a durut mai tare decât orice ceartă. Am plâns amândoi în tăcere.

Au trecut luni de zile în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Vlad s-a retras tot mai mult în lumea lui de vise; eu m-am refugiat în muncă și prieteni. Până într-o zi când am găsit pe masă o scrisoare:

„Irina,
Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot trăi împotriva firii mele. Poate că dragostea nu înseamnă mereu să mergem pe același drum. Te iubesc.”

A plecat la țară. Am rămas singură în apartamentul nostru plin de amintiri și planuri neterminate.

Uneori mă întreb: e mai bine să trăiești visul altuia sau propria ta realitate? Ce faci când omul pe care îl iubești refuză să crească odată cu tine?