Sufletul meu la răscruce: O aniversare care a schimbat totul

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu bucătăreasa nimănui! am izbucnit, cu mâinile pline de făină și ochii înlăcrimați, în timp ce el încerca să mă liniștească, privind spre ușa de la intrare, unde deja răsunau vocile gălăgioase ale părinților și surorii lui. Era a treia oară în ultimii cinci ani când familia lui Vlad apărea pe neanunțate de ziua lui, iar eu mă transformam, ca prin farmec, în gazda perfectă, uitând de mine însămi.

De data asta, însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că, în ultimele luni, mă simțisem tot mai invizibilă în propria casă. Poate pentru că, la 36 de ani, simțeam că nu mai am timp să trăiesc doar pentru ceilalți. Sau poate pentru că, în dimineața aceea, când m-am privit în oglindă, am văzut o femeie obosită, cu cearcăne adânci și un zâmbet fals, care nu mai știa cine este.

— Hai, te rog, nu acum, mi-a șoptit Vlad, încercând să mă ia de mână. O să se supere mama dacă nu găsește sarmalele calde pe masă.

— Dar eu? Eu nu contez? am întrebat, vocea tremurându-mi. Cine are grijă de mine?

El a oftat, evitându-mi privirea. În acel moment, am simțit că nu mai pot să tac. Am ieșit din bucătărie, lăsând în urmă mirosul de cozonac neterminat și masa plină de vase nespălate. În sufragerie, mama lui Vlad, doamna Stanciu, își scutura paltonul și deja dădea indicații surorii lui, Irina, despre cum să aranjeze farfuriile.

— Bună ziua, am spus, încercând să-mi păstrez calmul. Anul acesta nu am pregătit nimic special. Am nevoie de o pauză.

S-a lăsat o liniște grea. Tata-socru s-a uitat la mine ca la o străină, iar Irina a făcut ochii mari.

— Cum adică? a întrebat doamna Stanciu, cu vocea ei tăioasă. Vlad are ziua de naștere! E tradiție să ne adunăm aici. Ce s-a întâmplat?

— S-a întâmplat că sunt obosită. Că nu mai vreau să fiu singura care muncește două zile pentru ca voi să vă simțiți bine. Că aș vrea, măcar o dată, să fiu și eu invitată la propria mea masă.

Vlad a intrat în cameră, roșu la față. — Nu e momentul pentru discuții, a zis printre dinți. Hai să nu stricăm ziua.

Dar eu nu m-am oprit. — Ba da, e momentul! Dacă nu spun acum ce simt, n-o să mai spun niciodată. Vreau să știți că nu mai pot continua așa. Am nevoie de ajutor, de respect, de înțelegere. Nu sunt un robot.

Mama lui Vlad a început să plângă teatral. — Nu-mi vine să cred că după atâția ani, tu ne vorbești așa. Noi am venit cu drag, ca în fiecare an. Ce s-a schimbat?

— Eu m-am schimbat, am spus încet. Și am dreptul să o fac.

A urmat o oră de reproșuri, lacrimi și tăceri apăsătoare. Vlad încerca să împace pe toată lumea, dar nu reușea decât să mă rănească și mai tare, spunând că „exagerez” și că „toate femeile fac asta”.

În seara aceea, după ce familia lui a plecat, casa era plină de tăcere. Vlad s-a închis în dormitor, iar eu am rămas pe canapea, privind la farfuriile goale și la resturile de tort cumpărat de la cofetărie. Mă simțeam vinovată, dar și ușurată. Pentru prima dată, spusesem ce aveam pe suflet.

A doua zi, Vlad nu mi-a vorbit. A trecut pe lângă mine ca pe lângă un străin. Seara, când am încercat să discutăm, mi-a spus că l-am pus într-o situație imposibilă, că familia lui e rănită și că nu știe dacă poate trece peste asta.

— Dar tu? am întrebat. Tu poți trece peste faptul că eu nu mai exist în ecuația asta?

Nu mi-a răspuns. Au urmat zile grele, pline de tăceri și priviri reci. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit, dacă nu trebuia să rabd încă un an. Dar apoi mi-am amintit de toate nopțile în care plângeam în baie, de toate momentele în care mi-am pus dorințele pe ultimul loc.

O prietenă, Laura, m-a sunat și m-a întrebat cum mă simt. I-am spus totul, iar ea mi-a zis: — Ești curajoasă. Mulți nu au puterea să spună „ajunge”. Poate că Vlad are nevoie de timp. Poate că și el trebuie să învețe să te vadă.

Au trecut săptămâni până când Vlad a venit la mine și mi-a spus: — Nu știu dacă pot schimba totul peste noapte. Dar vreau să încerc. Nu vreau să te pierd.

Nu știu ce va urma. Poate că vom reuși să ne regăsim, poate că nu. Dar știu sigur că nu mai pot trăi fără să mă respect pe mine însămi.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc așa, pe pilot automat, uitând de ele pentru a nu supăra pe nimeni? Oare cât de mult ne costă să spunem, măcar o dată: „Și eu contez”? Voi ce ați face în locul meu?