Umbrele iubirii: Lupta cu favoritismul la nunta Elenei

— Nu e corect, mamă! De ce mereu Elena primește totul? De ce Petru îi cumpără rochia aia scumpă și mie nici măcar nu-mi răspunde la mesaj? Am izbucnit în bucătărie, cu vocea tremurândă, în timp ce mama încerca să mă liniștească. Era cu spatele la mine, spălând vasele, dar știam că lacrimile îi curg pe obraji.

— Maria, te rog… Nu începe iar. Știi că Petru vă iubește pe amândouă la fel. E doar… nunta Elenei. E normal să fie mai implicat acum.

Dar eu nu simțeam asta. De când a apărut Petru în viața noastră, după ce tata a plecat fără să se uite înapoi, am încercat să fiu fata bună, să nu-i fac probleme. M-am agățat de fiecare zâmbet al lui, de fiecare aprobare. Dar acum, când Elena se mărita, simțeam că nu mai exist. Totul era despre ea: rochia, florile, invitații, dansul tată-fiică. Iar eu? Eu eram doar sora mai mare care trebuia să stea deoparte și să aplaude.

În seara dinaintea nunții, am intrat în camera Elenei fără să bat. Era întinsă pe pat, cu telefonul în mână și un zâmbet larg pe față.

— Ce vrei, Maria? a întrebat ea fără să-și ridice privirea.

— Nimic… doar voiam să văd dacă ai nevoie de ajutor.

— Nu, mulțumesc. Petru mi-a zis că se ocupă el de tot. Chiar și de surpriza de la dans.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Surpriza de la dans? Eu nici măcar nu știam că există o surpriză. Am ieșit fără să spun nimic, cu inima grea și cu gândul că nu voi fi niciodată destul pentru familia mea.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am perpelit în pat, ascultând râsetele care veneau din sufragerie — Petru și Elena repetau valsul. M-am întrebat dacă tata s-ar fi purtat altfel cu mine dacă ar fi rămas. Dacă ar fi fost mândru de mine. Dacă m-ar fi ținut vreodată în brațe la fel cum o ține Petru pe Elena.

Ziua nunții a venit cu soare orbitor și agitație. Mama alerga dintr-o cameră în alta, Elena plângea de emoție, iar eu eram invizibilă. La biserică, Petru a stat lângă Elena tot timpul, i-a șoptit ceva la ureche înainte să intre și i-a șters lacrimile cu batista lui preferată — aceea pe care mi-o dăduse mie când eram mică și aveam febră.

La petrecere, am stat la masa rudelor îndepărtate. Am privit cum Petru și Elena au dansat primul vals sub privirile tuturor. La finalul dansului, Petru a scos o cutiuță mică și i-a dăruit Elenei un medalion cu poza lor împreună. Toată lumea a aplaudat. Eu am simțit că mă sufoc.

După tort, am ieșit afară să iau aer. Am plâns în liniște lângă gardul viu din curtea restaurantului. Nu știam cât timp trecuse când am auzit pași în spatele meu.

— Maria… Ce faci aici?

Era Petru. Avea ochii obosiți și vocea blândă.

— Nimic… doar voiam să fiu singură.

S-a apropiat încet și s-a așezat lângă mine pe bancă.

— Știi… când am venit în viața voastră, mi-a fost teamă că nu o să mă acceptați niciodată ca tată. Dar tu ai fost prima care mi-ai spus „tată”. N-am uitat niciodată asta.

Am oftat și m-am uitat la el pentru prima dată după mult timp.

— Atunci de ce simt că nu mai contez? De ce totul e despre Elena?

Petru a tăcut o vreme. Apoi a scos din buzunar o fotografie veche — eu la 10 ani, cu el la pescuit.

— Ți-o amintești? Erai atât de fericită atunci… Maria, nu te-am iubit niciodată mai puțin decât pe Elena. Poate n-am știut să-ți arăt mereu asta. Dar tu ești prima mea fiică — cea care m-a făcut tată.

Lacrimile mi-au curs fără rușine pe obraji.

— Atunci de ce nu mi-ai spus niciodată?

— Pentru că am crezut că știi. Pentru că uneori uităm să spunem lucrurile care contează cel mai mult.

M-a strâns în brațe și pentru prima dată după mult timp am simțit că aparțin cu adevărat familiei mele.

Seara s-a terminat altfel decât mă așteptam: eu și Petru am dansat împreună un vals stângaci, iar Elena ne-a privit zâmbind printre lacrimi.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim cu impresia că nu suntem destui pentru cei pe care îi iubim? Cât de des uităm să spunem „te iubesc” celor care au cea mai mare nevoie să audă asta?