„Am dat fiicei noastre apartamentul bunicilor. Acum suntem ca niște străini pentru ea”

— Nu mai veniți neanunțați! a izbucnit Irina, fiica noastră, cu vocea tremurândă, în timp ce stătea în pragul apartamentului care odinioară fusese al părinților mei. M-am oprit în loc, cu sacoșa de plăcinte calde în mână, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și neputință. Soțul meu, Mihai, a încercat să spună ceva, dar cuvintele i-au rămas blocate în gât.

Nu știu când s-a rupt firul dintre noi. Poate în ziua în care am semnat actele de donație și am predat cheile apartamentului moștenit de la mama și tata. Am făcut-o cu inima plină de speranță, crezând că îi oferim Irinei un început mai ușor, o plasă de siguranță într-o lume tot mai nesigură. Am crescut-o cu dragoste și am muncit din greu pentru fiecare leu pus deoparte. Când părinții mei s-au stins, apartamentul lor a rămas gol, ca o rană deschisă. L-am închiriat o vreme, dar mereu am simțit că locul acela trebuie să rămână în familie.

Irina și Vlad, soțul ei, se chinuiau cu chiria într-un cartier aglomerat din București. Ne-au povestit adesea cât de greu le este să pună bani deoparte pentru un avans la bancă. Într-o seară, după ce am strâns masa și am rămas doar noi trei la bucătărie, Mihai a spus:

— Ce-ar fi să le dăm lor apartamentul? Să nu mai stea cu grija zilei de mâine.

Am simțit un nod în gât. Era casa copilăriei mele, cu miros de cozonac și sunet de râsete din alte vremuri. Dar am știut că e timpul să las trecutul să meargă mai departe.

Când le-am spus vestea, Irina a plâns. Ne-a îmbrățișat strâns și ne-a mulțumit printre lacrimi. Vlad părea copleșit, dar recunoscător. Am simțit că facem ceea ce trebuie.

Primele luni au fost pline de entuziasm. Am ajutat la zugrăvit, am ales perdele noi împreună, am povestit despre bunici și am râs până târziu. Dar încet-încet, ceva s-a schimbat. Irina a început să răspundă sec la telefon. Vizitele noastre au devenit tot mai rare și mai scurte. Odată, când am trecut pe la ei fără să anunțăm, am simțit răceala din privirea ei.

— Mamă, e casa noastră acum. Avem nevoie de intimitate.

M-am simțit ca un intrus în propria mea poveste. Mihai încerca să mă liniștească:

— Sunt tineri, vor să-și construiască viața lor. Trebuie să-i lăsăm.

Dar nu era doar atât. Într-o zi, la o cafea cu vecina mea, doamna Stanciu, am aflat că Irina și Vlad povestesc tuturor cât de greu le este să se descurce singuri, că nu au primit nimic pe gratis, că totul e pe munca lor. M-a durut mai tare decât orice ceartă.

Am încercat să vorbesc cu Irina.

— Mamă, nu vreau să te superi, dar simt că nu mă mai pot confesa ca înainte. Parcă orice spun ajunge să fie judecat sau folosit împotriva mea.

— Cum adică? Noi doar am vrut să vă ajutăm!

— Știu… dar uneori simt că trebuie să vă mulțumesc mereu, că nu pot lua nicio decizie fără să vă consult.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Seara, Mihai m-a găsit plângând în bucătărie.

— Poate am greșit… Poate nu trebuia să le dăm nimic.

— Nu e vina ta sau a mea. E lumea asta care îi face pe tineri să creadă că orice ajutor e o povară.

Au trecut luni în care ne-am văzut tot mai rar. De Crăciun, Irina ne-a invitat la masa festivă, dar atmosfera era tensionată. Vlad a stat mai mult pe telefon, iar Irina părea absentă. Am încercat să povestesc despre bunici, despre cum făceam bradul împreună în sufrageria aceea mică. Nimeni nu m-a ascultat cu adevărat.

Într-o seară târzie, după ce Mihai s-a culcat, am găsit curajul să-i scriu Irinei un mesaj lung:

„Dragă mamă,
Știu că nu e ușor să fii părinte și nici copil adult. Poate că am greșit undeva pe drum sau poate că viața ne-a schimbat pe toți fără să vrem. Dar te rog să nu uiți niciodată că tot ce am făcut a fost din iubire.”

A doua zi mi-a răspuns sec: „Știu. Dar acum trebuie să învățăm să fim fiecare pe drumul lui.”

M-am uitat lung pe geam la blocurile cenușii ale Bucureștiului și m-am întrebat: oare unde se termină sacrificiul părintelui și unde începe libertatea copilului? Oare dragostea adevărată poate supraviețui atunci când gesturile mari sunt interpretate ca poveri?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se oprește datoria părintelui și unde începe viața copilului?