Am vândut apartamentul pentru copiii mei, dar am rămas singură

— Mamă, nu cred că e o idee bună să vină copiii la tine azi. E târziu, au teme, și noi suntem obosiți, mi-a spus Irina la telefon, vocea ei grăbită, aproape iritată. Am închis încet telefonul, încercând să nu las lacrimile să-mi tulbure privirea. M-am uitat în jurul garsonierei mele mici, cu pereți albi și reci, și m-am întrebat: cum am ajuns aici?

Aveam 66 de ani și toată viața am crezut că familia e totul. Că dacă dai tot ce ai, primești măcar un pic de dragoste înapoi. Am crescut doi copii singură, după ce soțul meu, Doru, a murit de tânăr. Am muncit ca asistentă medicală la Spitalul Județean din Ploiești, schimburi de noapte, sărbători petrecute printre străini, doar ca să nu le lipsească nimic Irinei și lui Radu.

Timp de 30 de ani am locuit în apartamentul nostru mare din cartierul Nord. Trei camere luminoase, cu balconul plin de mușcate și o bucătărie unde mirosea mereu a cafea proaspătă. De acolo îi priveam pe copii cum se joacă printre blocuri sau cum vin acasă cu ghiozdanele grele. Era locul nostru, plin de râsete, certuri și împăcări.

Dar anii au trecut. Irina s-a măritat cu Mihai și s-au mutat la București. Radu a plecat la Cluj, unde a găsit un job bun în IT. Au venit nepoții: Andreea și Vlad. Îi vedeam tot mai rar. De fiecare dată când veneau acasă, îmi spuneau cât de greu le e cu ratele la bancă, cu grădinița copiilor, cu lipsa timpului.

Într-o seară de toamnă, după ce am stat ore întregi pe canapea privind la televizor fără să văd nimic, am luat o hotărâre. Am scos apartamentul la vânzare. Mi-am spus că banii le-ar prinde bine copiilor — poate să-și ia o casă mai mare sau să-și plătească datoriile. Eu mă puteam descurca într-o garsonieră mică, nu mai aveam nevoie de atâta spațiu.

— Mamă, ești sigură? Nu vreau să te simți presată… mi-a spus Radu când i-am dat vestea.
— Nu mă presează nimeni, dragul meu. Vreau doar să vă ajut. Să vă fie vouă mai ușor.

Am vândut apartamentul cu 85.000 de euro. Le-am dat copiilor aproape tot: Irina a primit 40.000, Radu 40.000. Mi-am păstrat doar cât să-mi iau o garsonieră modestă și să am ceva bani puși deoparte pentru zile negre.

Primele luni au trecut repede cu mutatul, cu aranjatul lucrurilor într-un spațiu mult prea mic pentru amintirile mele. Am păstrat doar câteva fotografii vechi și o pătură croșetată de mama mea. Restul — mobila veche, tablourile copilăriei lor — le-am dat sau le-am aruncat.

La început, copiii mă sunau des. Îmi povesteau cum au reușit să-și achite din datorii sau cum au renovat camerele copiilor. Mă simțeam utilă, importantă.

Dar încet-încet telefoanele s-au rărit. Vizitele au devenit tot mai scurte și mai rare. Andreea și Vlad creșteau repede și aveau mereu altceva de făcut: balet, fotbal, engleză. Irina era mereu obosită sau grăbită. Radu venea doar de Crăciun sau Paște.

Într-o duminică friguroasă de februarie am pregătit sarmale și cozonac, sperând că poate vin copiii pe la mine. Am pus masa pentru patru persoane, am aprins lumânări parfumate și am stat pe scaun privind ușa. La ora 14:00 m-a sunat Irina:

— Mamă, îmi pare rău… Vlad are febră și Mihai trebuie să lucreze ceva urgent pentru serviciu. Poate altădată…

Am închis ochii și am simțit cum mi se strânge inima. Am mâncat singură sarmalele reci și am plâns în tăcere.

Zilele au început să semene una cu alta: dimineți în care beau cafeaua singură privind pe geamul mic spre blocurile gri; după-amiezi în care mă uit la fotografii vechi; seri în care adorm cu televizorul pornit doar ca să nu aud liniștea apăsătoare.

Vecina mea de palier, tanti Viorica, mă întreabă uneori:
— Ce faci, Marioara? Nu vin copiii pe la tine?
— Sunt ocupați… răspund mereu zâmbind forțat.

Uneori îi aud râzând pe holuri pe copiii vecinilor și mă gândesc la vremurile când casa mea era plină de viață. Acum nu mai sunt decât eu și pereții reci.

Într-o seară am încercat să-i sun pe Radu:
— Mamă, sunt într-o ședință… Te sun eu mai târziu!
Nu m-a mai sunat.

M-am înscris la un club de pensionari din cartier, dar nu m-am simțit niciodată cu adevărat parte din grupul lor. Toți vorbeau despre nepoți care îi vizitează sau despre excursii făcute împreună cu familia.

Într-o zi mi-am făcut curaj și i-am spus Irinei:
— Mi-e dor de voi… Mi-e greu singură aici.
Ea a oftat:
— Mamă, știi că te iubim, dar viața e atât de complicată acum… Nu avem timp nici pentru noi.

M-am întrebat atunci dacă sacrificiul meu a avut vreun rost. Dacă nu cumva am greșit renunțând la tot ce aveam pentru niște promisiuni vagi de apropiere și recunoștință.

Acum stau în fața ferestrei mele mici și privesc cum ninge peste orașul pustiu. Mă gândesc la toate mamele care fac sacrificii pentru copiii lor și rămân singure la bătrânețe.

Oare merită să dai totul pentru familie dacă la final rămâi doar cu amintirile? Oare copiii noștri realizează vreodată cât doare singurătatea părinților lor?