Banii nespusului adevăr: Povestea primului meu salariu și a secretelor de familie

— Nu-i nevoie să-mi dai tot, Mihai, păstrează-ți și tu ceva, poate-ți iei o cămașă nouă, mi-a spus mama, cu vocea tremurândă, în timp ce-mi strângea bancnotele în palme. Era iarna lui 1958, iar în bucătăria noastră mică din cartierul Rahova mirosea a varză călită și a speranță. Tata lipsea de la masă, ca de obicei, iar eu, la cei optsprezece ani ai mei, simțeam că am devenit bărbat în clipa aceea. Am insistat să-i dau toată leafa – 320 de lei – pentru că știam cât de greu îi era să țină casa după ce tata fusese dat afară de la fabrică pentru „convingeri greșite”.

— Mamă, tu ai grijă de noi toți. E rândul meu să te ajut, i-am spus, încercând să-mi ascund lacrimile. Ea m-a privit lung, cu ochii ei albaștri, obosiți de atâtea griji, și mi-a zâmbit trist.

Anii au trecut. Am muncit din greu la uzină, am făcut armata, m-am însurat cu Maria și am avut doi copii. Mama a rămas stâlpul casei până când boala a răpus-o într-o toamnă ploioasă. Tata s-a stins la scurt timp după ea, iar eu am rămas cu un gol pe care nu l-am putut umple niciodată. Viața a mers înainte: copiii au crescut, au plecat la casele lor, iar eu am rămas singur într-un apartament vechi, cu amintirile mele.

Într-o zi de februarie, la 62 de ani după acea seară din bucătăria copilăriei mele, am decis să fac ordine printre lucrurile părinților. Am găsit o cutie veche de pantofi, ascunsă sub patul mamei. În ea erau bancnotele acelea vechi – neatinsă suma primului meu salariu – și o scrisoare îngălbenită.

Am deschis scrisoarea cu mâinile tremurânde. Era scrisul mamei:

„Dragul meu Mihai,

Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Am păstrat banii tăi pentru că nu am avut inima să-i cheltui. Erau dovada iubirii tale și a faptului că nu am greșit crescându-te cum am știut eu mai bine. Dar mai e ceva ce trebuie să știi: tatăl tău nu a fost dat afară doar pentru convingeri politice. A făcut un compromis ca să ne salveze pe toți. A acceptat să fie informator pentru Securitate ca să nu ne piardă casa și ca tu să poți merge la școală. A suferit enorm pentru asta și s-a rușinat toată viața. Te rog să-l ierți.”

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Tata? Informator? Toată viața îl judecasem pentru absența lui, pentru tăcerile apăsătoare și privirile furișe. Îl urâsem uneori pentru că nu fusese eroul pe care mi-l dorisem. Acum înțelegeam povara pe care o dusese în tăcere.

Am stat ore întregi cu scrisoarea în mână, încercând să-mi adun gândurile. Mi-am amintit de serile când tata venea acasă târziu, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi pe care le ascundea sub pretextul fumului de țigară. De ce nu mi-a spus niciodată adevărul? De ce a ales să sufere singur?

În zilele următoare am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu unchiul Petre, fratele mamei, care mi-a confirmat totul:

— Mihai, taică-tu a făcut ce-a trebuit ca să vă țină pe linia de plutire. Nu l-a iubit nimeni pentru asta, dar fără el poate ajungeați pe drumuri.

M-am dus la cimitir și am stat ore întregi lângă mormântul părinților mei. Am plâns ca un copil și le-am vorbit despre toate lucrurile nespuse dintre noi.

Maria m-a găsit într-o seară privind cutia cu bani pe masa din sufragerie.

— Ce faci acolo?

— Încerc să-mi iert părinții… și pe mine însumi.

— E greu să ierți trecutul, dar e singura cale să mergi mai departe.

Am decis să păstrez banii și scrisoarea ca pe o comoară a familiei noastre – nu pentru valoarea lor materială, ci pentru lecția pe care mi-au dat-o: dragostea adevărată se măsoară în sacrificii tăcute și în adevăruri greu de rostit.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim cu secretele părinților noștri fără să știm cât au suferit pentru noi? Oare câte povești ca a mea zac ascunse prin cutii prăfuite? Voi ați putea ierta asemenea lucruri?