Când ajunge să fie prea mult? Povestea mea din umbra bucătăriei

— Nu pot să cred, Maria! Nici măcar un ou proaspăt nu e în frigider? Ce faci toată ziua acasă?

Vocea lui Gabi a spart liniștea dimineții ca un ciob aruncat pe gresie. M-am oprit din tăiatul pâinii, cu mâinile tremurânde, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Copiii, Ana și Vlad, s-au uitat la mine cu ochi mari, neînțelegând de ce tata e atât de supărat pentru un lucru atât de mic. Dar nu era vorba doar despre oul acela. Era despre toate zilele în care am încercat să fiu perfectă pentru ei.

De zece ani gătesc zilnic pentru Gabi. Dimineața îi fac cafeaua exact cum îi place, cu două lingurițe de zahăr și puțin lapte. Prânzul îl așteaptă mereu cald când vine de la serviciu, iar cina e pregătită cu grijă, chiar dacă eu nu mai simt gustul mâncării de oboseală. Am renunțat la jobul meu de contabilă după ce s-a născut Vlad, pentru că „cineva trebuie să stea cu copiii”. Acel cineva am fost mereu eu.

Mama îmi spunea mereu: „Maria, femeia ține casa. Dacă nu ești tu, totul se destramă.” Am crescut cu ideea că sacrificiul e dovada iubirii. Dar nimeni nu mi-a spus cât doare să te pierzi pe tine în fiecare zi, puțin câte puțin.

În acea dimineață, după ce Gabi a plecat trântind ușa, am rămas în bucătărie cu Ana și Vlad. Ana m-a întrebat încet:

— Mami, tu ești tristă?

Am zâmbit forțat și am dat din cap că nu. Dar în sufletul meu era o furtună. M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și m-am întrebat: când am devenit invizibilă?

Seara, când Gabi s-a întors acasă, am încercat să vorbesc cu el:

— Gabi, aș vrea să discutăm ceva…

— Nu acum, Maria! Sunt obosit. Ai făcut ciorbă?

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să țip, să-i spun că nu mai pot, dar vocea mi-a murit în gât. În loc să mă impun, m-am dus în bucătărie și am pus ciorba în farfurie.

Zilele au trecut la fel: eu alergam între piață, școală, casă și bucătărie. Gabi venea acasă și găsea totul la locul lui. Dar în mine creștea o nemulțumire care mă sufoca.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Nu mai pot, Irina. Simt că nu mai sunt eu…

— Maria, trebuie să vorbești cu el! Nu e normal să trăiești doar pentru alții. Când ai făcut ultima dată ceva pentru tine?

Nu știam ce să răspund. Poate înainte să mă mărit.

A doua zi dimineață, când Gabi a cerut iar ceva ce nu aveam în casă și a început să ridice tonul, am simțit că explodez.

— Gabi, ajunge! Nu sunt servitoarea ta! Și eu sunt om! Și eu am nevoie de respect!

A rămas blocat. Nu mă văzuse niciodată așa. Copiii s-au speriat și au fugit în cameră.

— Ce-ai pățit? De unde atâta nervi?

— De zece ani fac totul pentru voi și nimeni nu mă vede! Nu mai pot! Vreau să mă întorc la muncă! Vreau să fiu iar Maria!

A urmat o ceartă cum nu mai fusese niciodată între noi. Gabi a spus că exagerez, că el muncește greu ca să ne fie bine. Eu i-am spus că și eu muncesc — doar că munca mea nu se vede și nu e plătită.

A doua zi a fost liniște în casă. Gabi nu mi-a vorbit aproape deloc. Copiii erau tensionați. M-am simțit vinovată că am stricat „pacea”, dar în același timp simțeam o ușurare ciudată.

Am început să caut joburi online. Am vorbit cu o prietenă care avea nevoie de ajutor la contabilitate part-time. Când i-am spus lui Gabi că vreau să lucrez din nou, a tăcut mult timp.

— Dacă asta vrei… Dar cine o să aibă grijă de copii?

— O să ne descurcăm împreună. Nu mai pot singură.

Au urmat luni grele. Certuri mici, priviri reci, discuții despre bani și timp. Dar încet-încet, Gabi a început să vadă cât de greu e să ții casa fără ajutor. A început să ducă el gunoiul, să spele vasele uneori. Copiii au învățat să-și facă patul singuri.

Nu spun că totul s-a rezolvat ca prin minune. Încă avem zile proaste. Încă mă simt uneori vinovată că nu pot fi peste tot și pentru toți. Dar acum știu că merit mai mult decât recunoștința tăcută a unei familii obișnuite cu sacrificiul meu.

M-am regăsit puțin câte puțin. Am început să citesc din nou seara înainte de culcare. Sâmbătă merg la cafea cu Irina sau cu fetele de la serviciu. Am început chiar un curs online de pictură — ceva doar pentru mine.

Uneori mă uit la femeile din piață sau din parc și mă întreb: câte dintre ele trăiesc ca mine? Câte se pierd încercând să fie perfecte pentru ceilalți? Oare când ajunge să fie prea mult?

Poate că nu există un răspuns simplu. Dar știu sigur că fiecare dintre noi merită să fie văzută și ascultată.

Voi ce credeți? Câte femei din România încă își sacrifică viața fără ca cineva să le mulțumească vreodată? Unde ar trebui trasată linia între grijă și pierderea propriei identități?