Când clopotele bat a doua oară

— Nu mai pot, nu mai pot! — vocea Mariei, soacra mea, răsuna disperată pe holul blocului, în timp ce ploaia îi curgea șuvoaie pe obraji amestecându-se cu lacrimile. Am deschis ușa tremurând, cu inima cât un purice. Era trecut de miezul nopții și János nu era acasă. De fapt, nu mai fusese acasă de două nopți.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat-o, încercând să o trag înăuntru, departe de privirile curioase ale vecinilor.

Maria s-a prăbușit pe canapea, cu palmele la față. — Ne-a lăsat fără nimic… totul… totul a dispărut! — a izbucnit printre suspine.

Am simțit cum mi se taie picioarele. De luni bune simțeam că ceva nu e în regulă cu János. Îl vedeam tot mai absent, tot mai rece. Încercasem să vorbesc cu el, dar de fiecare dată mă asigura că e doar stresul de la serviciu. Dar eu știam că nu e doar atât. Știam că între noi s-a așezat o umbră, dar nu bănuiam cât de adâncă este rana.

— Cine? Cine v-a făcut asta? — am întrebat-o pe Maria, încercând să-i țin mâinile tremurânde.

— O femeie… o femeie tânără… a venit la noi acasă și a spus că János îi datorează bani. Că dacă nu-i dăm banii, ne ia tot ce avem. Și… și el… el i-a dat tot ce aveam pus deoparte pentru bătrânețe. Toate economiile noastre! — Maria se clătina dintr-o parte în alta, ca o pasăre rănită.

Am simțit cum mi se strânge gâtul. O femeie? János? Nu era posibil. Sau poate era? În ultimii ani, după atâtea încercări eșuate de a avea un copil, ne îndepărtasem unul de altul fără să vrem. Eu mă refugiasem în muncă și în dorința disperată de a deveni mamă, iar el… el se pierduse undeva pe drum.

Telefonul meu a vibrat pe masă. Era un mesaj de la János: „Îmi pare rău. Nu pot să mă întorc acasă acum.”

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. M-am uitat la Maria, care plângea în hohote, și am știut că trebuie să fiu tare pentru amândouă. Am pus apă la fiert pentru ceai și am încercat să o liniștesc.

— O să găsim o soluție. O să vorbesc cu el. Trebuie să fie o neînțelegere — am spus, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Maria a adormit pe canapea, iar eu am rămas cu ochii în tavan, ascultând cum ploaia lovește geamul și încercând să-mi pun ordine în gânduri. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese János să ne trădeze pe amândouă?

A doua zi dimineață am mers la serviciu ca un robot. Colegii m-au privit ciudat; probabil aveam ochii umflați de nesomn și sufletul golit de speranță. La prânz am primit un telefon de la sora mea, Ioana.

— Am auzit ce s-a întâmplat… Mama a sunat-o pe mama-soacră… Vrei să vii la noi diseară?

— Nu pot… trebuie să-l găsesc pe János.

— Sora mea dragă, nu meriți asta! — vocea Ioanei era plină de compasiune și furie în același timp.

După serviciu am mers direct la apartamentul unde știam că János obișnuia să se întâlnească cu „prietenii”. Am bătut la ușă cu pumnii strânși și inima cât un purice. Mi-a deschis o femeie tânără, cu părul vopsit roșu aprins și ochii verzi ca smaraldul.

— Îl cauți pe János? — m-a întrebat zâmbind ironic.

— Da. Sunt soția lui.

Femeia m-a privit de sus până jos, apoi a ridicat din umeri.

— Nu e aici. Și oricum, cred că ar trebui să-ți vezi de viața ta. El nu mai vrea nimic cu voi.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Am plecat fără să spun nimic, cu lacrimile șiroind pe obraji. Pe drum spre casă m-am gândit la toate momentele frumoase petrecute împreună cu János: vacanțele la munte, serile când visam la un copil al nostru, promisiunile făcute sub stele…

Când am ajuns acasă, Maria stătea la masă cu capul în mâini.

— Nu avem bani nici pentru medicamentele mele… Ce o să facem?

Am simțit că trebuie să fiu tare pentru ea. Am început să caut soluții: am vândut bijuteriile primite la nuntă, am cerut ajutor de la Ioana și am început să lucrez suplimentar ca să putem plăti facturile.

Zilele au trecut greu. János nu a mai dat niciun semn. Maria s-a îmbolnăvit tot mai tare; mergeam cu ea la doctori și încercam să-i ridic moralul, dar vedeam cum se stinge puțin câte puțin.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Maria, m-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Cine eram eu fără János? Cine eram eu fără visul nostru de familie?

Într-o zi am primit o scrisoare de la el: „Îmi pare rău pentru tot ce v-am făcut. Nu merit iertarea voastră. Am pierdut totul din cauza prostiei mele.”

Am plâns ore întregi după ce am citit scrisoarea. Dar apoi mi-am dat seama că trebuie să merg mai departe. Pentru mine și pentru Maria.

Am început să mă apropii mai mult de sora mea și de prietenele mele vechi. Am descoperit că nu sunt singură și că pot construi o viață nouă chiar dacă totul părea pierdut.

Acum, după luni de zile de suferință și luptă, încă mă întreb: Oare pot ierta vreodată o asemenea trădare? Oare câte familii din România trec prin astfel de drame tăcute? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?