Când dragostea de mamă doare: povestea mea și a fiului meu, Vlad

— Mamă, nu mai merge așa! Nu mai pot să te amesteci în toate! Ai făcut destul, dar acum am nevoie de altceva.

Cuvintele lui Vlad mi-au tăiat respirația. Stăteam în biroul improvizat din sufrageria apartamentului nostru din Pitești, cu facturile răspândite pe masă, pixurile cu logo-ul firmei „Vlad Construct” aruncate la întâmplare printre contracte și bonuri fiscale. Mâinile îmi tremurau, dar nu de la oboseală, ci de la un sentiment pe care nu-l mai simțisem niciodată: respingerea propriului copil.

— Vlad, eu doar încerc să te ajut… Nu vezi cât muncesc? Am lăsat totul pentru tine! — vocea mi s-a frânt, dar el nici măcar nu s-a uitat la mine.

— Nu mai am nevoie de ajutorul tău, mamă. Vreau să fac lucrurile în felul meu. Te rog… lasă-mă să respir!

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu ochii în lacrimi, privind spre peretele pe care încă mai era agățată poza lui de la absolvirea facultății. Atunci eram mândră. Acum mă simțeam ca o povară.

Totul a început acum patru ani, când Vlad a venit acasă cu ideea nebunească de a-și deschide propria firmă de construcții. Avea 24 de ani, proaspăt absolvent de Politehnică, plin de vise și entuziasm. Eu lucram ca contabilă la o firmă mică din oraș, iar soțul meu, Doru, era deja bolnav și nu putea munci. Vlad avea nevoie de bani pentru început — și cine altcineva să-l ajute dacă nu mama?

Am scos economiile de la CEC, am vândut verigheta bunicii și am făcut un credit pe numele meu. Nu m-am gândit nicio clipă că ar putea fi o greșeală. Pentru copilul meu aș fi făcut orice.

La început, totul părea să meargă bine. Vlad era recunoscător, mă suna zilnic să mă întrebe despre facturi, TVA, salarii. Eu îi făceam contabilitatea „la negru”, îl ajutam cu menajul la birou, îi aduceam mâncare caldă pentru muncitori. Mă simțeam utilă, importantă.

Dar pe măsură ce firma creștea, Vlad se schimba. A început să vină acasă tot mai rar, să vorbească tot mai puțin cu mine. Îl vedeam obosit, nervos, iritat de orice întrebare. Când îi spuneam că trebuie să plătească impozitele la timp sau că are datorii la furnizori, ridica din umeri:

— Lasă-mă cu prostiile astea! Toți fac așa! Dacă nu riscăm, nu câștigăm nimic!

Într-o zi am găsit în sertarul lui o somație de la ANAF. Am încercat să-i explic cât de grav e:

— Vlad, dacă nu plătești asta, riști să-ți blocheze conturile! Ai grijă…

— Mamă, tu nu înțelegi nimic din lumea asta! Lasă-mă să mă descurc!

Am simțit cum zidul dintre noi crește cu fiecare zi. Doru încerca să mă liniștească:

— Lasă-l, Maria… E bărbat acum. Trebuie să-și poarte singur de grijă.

Dar eu nu puteam. Îmi era imposibil să stau deoparte când știam că tot ce are e datorită mie.

Apoi a venit momentul care mi-a schimbat viața: Vlad a angajat o contabilă tânără, pe Alina. Mi-a spus sec:

— E timpul să profesionalizăm firma. Alina se ocupă de-acum înainte.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Nu doar că nu mai eram necesară — eram dată la o parte ca un obiect vechi.

În următoarele luni am devenit invizibilă pentru el. Nu mă mai suna decât dacă avea nevoie de bani sau dacă voia să-i spăl hainele pentru vreo întâlnire importantă. Când i-am spus că nu mai am bani și că trebuie să plătesc rata la bancă:

— Mamă, tu ai vrut asta! Eu nu ți-am cerut nimic! — mi-a aruncat peste umăr înainte să plece.

Într-o seară, după ce Doru s-a stins din viață, Vlad nici măcar nu a venit acasă. Avea „o ședință importantă”. Am rămas singură cu durerea mea și cu gândurile care nu-mi dădeau pace: unde am greșit? Oare am dat prea mult? Oare l-am sufocat cu dragostea mea?

Vecina mea, tanti Florica, mă privea cu milă:

— Maria, copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i recunoștința… Dar nici noi nu știm când să ne oprim.

Acum stau singură în apartamentul gol, cu facturile neplătite și cu pixurile inscripționate „Vlad Construct” care îmi amintesc de tot ce am pierdut. Mă uit la poza lui Vlad și încerc să-mi amintesc când a devenit străinul acesta care nu mai are nevoie de mine.

Poate că am greșit undeva… Poate că dragostea părintească trebuie să aibă o limită. Dar cine stabilește această limită? Și cum poți trăi cu gândul că ai făcut prea mult pentru propriul copil?

Oare există vreun răspuns sau rămânem mereu prizonieri între sacrificiu și dezamăgire?