Când moștenirea devine povară: Povestea unei case care nu-mi mai aparține

— Nu ai niciun drept să decizi singură ce faci cu casa asta! vocea stridentă a unchiului meu, Gheorghe, răsună în sufrageria încă plină de mirosul lumânărilor stinse. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii lui, altădată blânzi, erau acum două fântâni de reproș și lăcomie.

Am rămas nemișcată, cu privirea pierdută pe peretele unde încă atârna poza mamei. Era acolo, zâmbind timid, fără să știe că după plecarea ei, tot ce a construit se va transforma într-un câmp de bătălie. Nu trecuseră nici două zile de la înmormântare și deja rudele se adunaseră ca niște vulturi în jurul casei noastre din Ploiești.

— Maria, nu te mai lăsa călcată în picioare! mi-a șoptit sora mea mai mică, Irina, strângându-mi mâna sub masă. Dar vocea ei era slabă, aproape stinsă. Știam că și ea se teme de Gheorghe și de soția lui, tanti Viorica, care deja făcea planuri despre cum va împărți camerele între copiii ei.

— Mama a zis clar în testament că totul rămâne Mariei! a încercat să intervină Irina, dar Viorica a izbucnit:

— Testamentul ăla e făcut pe ascuns! Noi am avut grijă de ea când voi erați plecate la București! Nu e corect!

Am simțit cum mă sufoc. Casa asta era singurul loc unde mă simțeam acasă, dar acum fiecare colț părea străin. Am crescut aici, am alergat desculță prin curte, am ascultat povești la gura sobei. Acum, totul era doar un pretext pentru ceartă.

— Maria, trebuie să ne înțelegem ca oamenii! a încercat Gheorghe să-și domolească tonul. Uite, îți dăm partea noastră din bani și tu ne lași casa. E mai bine așa pentru toți.

— Nu vreau bani! am izbucnit. Vreau liniște! Vreau să pot veni aici fără să mă simt ca un intrus!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Irina s-a ridicat și a ieșit din cameră plângând. Am rămas singură cu privirile lor grele pe umerii mei.

După ce au plecat, am mers în camera mamei. Am deschis dulapul și am găsit rochia ei preferată, încă păstrând parfumul discret de liliac. M-am așezat pe pat și am început să plâng în hohote. Nu pentru casă, ci pentru tot ce pierdusem: mama, copilăria, liniștea.

În zilele care au urmat, rudele au început să mă sune zilnic. Ba chiar au venit cu un avocat care mi-a explicat că pot contesta testamentul. Am simțit că nu mai am aer. Irina încerca să mă susțină, dar era la facultate și nu putea fi mereu lângă mine.

Într-o seară, am găsit-o pe tanti Viorica în curte, cotrobăind prin magazie.

— Ce faci aici? am întrebat-o cu voce tremurată.

— Caut niște lucruri vechi ale mamei tale. Oricum nu mai ai nevoie de ele!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am urlat la ea să plece și am încuiat poarta cu lacătul pe care îl folosea tata când eram mici.

A doua zi dimineață am găsit poarta forțată. Începusem să mă tem să mai dorm singură în casă. Vecinii mă priveau cu milă, dar nimeni nu voia să se bage între mine și rudele mele.

Într-o duminică dimineață, am găsit o scrisoare sub ușă. Era de la Gheorghe:

„Maria, gândește-te bine. Casa asta nu-ți aduce decât necazuri. Vinde-o și scapă de griji.”

Am stat ore întregi privind pereții goi ai sufrageriei. Amintirile mamei erau peste tot: în perdelele brodate de ea, în farfuriile vechi din vitrină, în mirosul de cozonac care parcă nu dispăruse niciodată complet.

Irina a venit într-o zi cu o pungă de gogoși calde.

— Hai să mâncăm împreună ca pe vremuri! mi-a spus zâmbind trist.

Am stat la masă și am vorbit despre orice altceva decât casă sau rude. Dar la final, Irina m-a privit serios:

— Maria, nu merită să te distrugi pentru niște ziduri. Mama ar fi vrut să fii fericită, nu prizonieră aici.

Am plâns din nou. Nu știam ce să fac. Dacă vând casa, pierd ultima legătură cu mama. Dacă o păstrez, risc să mă pierd pe mine însămi printre certuri și procese.

Într-o noapte am visat-o pe mama. Stătea în grădină și mă chema la ea:

— Nu casa te ține aproape de mine, ci amintirile tale.

M-am trezit cu lacrimi pe obraz și cu o liniște ciudată în suflet. Poate că era timpul să las trecutul să plece.

Astăzi stau pe treptele casei și privesc apusul peste acoperișurile vecinilor. Încerc să-mi iau rămas-bun de la tot ce a fost frumos aici și să accept că uneori moștenirea nu e un dar, ci o povară care te poate rupe de tine însuți.

Mă întreb: oare câți dintre noi rămânem prizonieri ai trecutului doar pentru că ne e teamă să-l lăsăm în urmă? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?