Când pensia devine promisiune: Povestea mea cu Vlad

— Bunico, când iei pensia, stau cu tine!
Vocea lui Vlad a răsunat clar, ca o lovitură de ciocan în liniștea serii. Eram pe dealul din cartier, locul unde toți copiii se adună să se dea cu sania sau să alerge după minge. M-am oprit din mers și am privit spre nepotul meu, care se juca cu ceilalți copii. Nu știu dacă a spus-o în glumă sau serios, dar m-a durut. Am simțit cum mi se strânge inima și am încercat să-mi ascund lacrimile sub eșarfa groasă.

De când a murit soțul meu, Ion, casa s-a golit. Fata mea, Irina, vine rar pe la mine. Are serviciu la bancă și doi copii mici. Îmi spune mereu că nu are timp. Băiatul meu, Radu, e plecat în Italia de zece ani. Îmi trimite bani de Paște și de Crăciun, dar vocea lui la telefon e tot mai străină. Singura mea bucurie e Vlad, băiatul Irinei. Are zece ani și ochii verzi ai bunicului său. Dar azi, cuvintele lui m-au făcut să mă simt ca un bancomat ambulant.

M-am întors acasă mai devreme decât de obicei. Am pus ceai la fiert și m-am așezat la masa din bucătărie. Pe perete, poza de la nunta mea cu Ion părea să mă privească acuzator. „Așa am ajuns, Ioane”, i-am șoptit în gând. „Să fiu iubită doar când vine pensia.”

Seara, Irina a venit să-l ia pe Vlad. A intrat grăbită, cu telefonul la ureche.
— Mamă, ai văzut unde mi-am pus cheile de la mașină?
— Sunt pe dulap, lângă televizor.
— Mulțumesc! Vlad, hai că întârziem!

Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari.
— Bunico, vii mâine la școală? Avem serbare.
— Vin, dragul meu.
Irina a oftat.
— Mamă, nu trebuie să te obosești. E doar o poezie.
— Pentru mine contează.

După ce au plecat, am rămas singură cu gândurile mele. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea severă cu Irina când era mică. Poate l-am lăsat prea liber pe Radu. Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai știu să țin pasul.

A doua zi am mers la serbare. Vlad a recitat poezia frumos, dar nu s-a uitat spre mine nici măcar o dată. După spectacol, Irina m-a tras deoparte.
— Mamă, știi că Vlad te iubește, nu?
— Știu… Dar ieri mi-a spus ceva care m-a durut.
Irina a ridicat din umeri.
— E copil. Nu pune la suflet.

Dar eu puneam la suflet fiecare cuvânt. Pentru că știam că nu doar Vlad gândește așa. De când am ieșit la pensie, toți din jurul meu par să mă vadă altfel. Vecina de la doi mă întreabă mereu cât iau pe lună și dacă pot să-i împrumut ceva până la salariu. La piață, vânzătoarea îmi spune „mamă” și îmi dă restul greșit. Parcă nu mai sunt om, ci doar o sumă de bani care vine lunar.

Într-o duminică, Radu m-a sunat din Italia.
— Mamă, cum ești?
— Bine…
— Ai primit banii?
— Da… Dar nu despre asta voiam să vorbim.
— Mamă, trebuie să închid. Vorbim altădată!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit pe balcon și am privit spre dealul unde copiii încă se jucau. M-am gândit la copilăria mea, când bunica mea îmi spunea povești la gura sobei și nu avea niciun leu pensie. O iubeam pentru că era acolo, nu pentru ce-mi dădea.

Într-o zi ploioasă de martie, Vlad a venit singur la mine.
— Bunico, pot să stau aici până vine mama?
— Sigur că poți.
A stat pe canapea și s-a uitat la desene animate. La un moment dat s-a întors spre mine:
— Bunico… Tu ai fost tristă când ai ieșit la pensie?
Am zâmbit amar.
— Da… Pentru că mi-era teamă că nu mai sunt folositoare nimănui.
Vlad s-a apropiat și m-a luat de mână.
— Eu te iubesc chiar dacă nu ai bani.

Atunci am plâns în fața lui pentru prima dată. L-am strâns tare în brațe și i-am spus:
— Să nu uiți niciodată asta.

Dar viața nu s-a schimbat peste noapte. Irina tot grăbită era, Radu tot departe. Într-o zi am primit o scrisoare de la el. Scria: „Mamă, îmi pare rău că nu pot fi acolo cu tine mai des. Dar vreau să știi că te iubesc.” Am plâns iar, dar de data asta lacrimile au fost altfel — mai calde, mai împăcate.

Într-o seară, pe dealul acela mare unde totul a început, am văzut o familie tânără: mama râdea cu copilul ei în brațe, tatăl îi făcea poze cu telefonul. M-am gândit cât de repede trece timpul și cât de ușor uităm ce contează cu adevărat.

Poate că bătrânețea e despre a învăța să fii iubit altfel — nu pentru ce poți oferi material, ci pentru cine ești tu cu adevărat. Dar oare câți dintre noi reușim să facem diferența asta? Și tu… pentru ce rămâi lângă cei dragi?