Când prejudecata se așază la masă: Povestea unei familii din Ploiești

— Nu-mi spune că ai adus-o iar pe fata aia la noi în casă, Radu! am izbucnit, cu mâinile încleștate pe marginea mesei. Vocea mi-a tremurat, dar nu de teamă, ci de furie. Era a treia oară luna asta când băiatul meu cel mare, singurul meu sprijin după moartea lui Nicu, soțul meu, îmi răspundea cu același calm care mă scotea din minți:

— Mamă, te rog, încearcă să o cunoști. Nu e „fata aia”, o cheamă Sorina și e importantă pentru mine.

Sorina stătea în prag, cu ochii mari și negri, privindu-mă ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea curajul. Era frumoasă, nu pot să neg. Dar nu era „de-a noastră”. Avea accent moldovenesc și o politețe care mă făcea să mă simt bătrână și aspră. Știam că părinții ei erau despărțiți, că venise la Ploiești pentru facultate și că nu avea pe nimeni aici. Dar ce voia de la fiul meu?

— Radu, nu vezi că lumea vorbește? Ce-o să zică vecinii? Că nu mai găsești o fată bună din orașul nostru? am continuat eu, încercând să-mi stăpânesc vocea.

El a oftat și s-a apropiat de mine:

— Mamă, lumea vorbește oricum. Eu o iubesc pe Sorina. Vreau să fim împreună.

A urmat o tăcere grea. Sorina s-a așezat timid pe scaunul de lângă ușă. Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi doream ca Radu să fie fericit, dar nu așa. Nu cu o fată care nu știa să facă sarmale ca mine, care nu știa să țină casa sau să respecte tradițiile noastre.

În acea seară, după ce au plecat, am rămas singură în bucătărie. Am plâns în tăcere, cu fața în palme. M-am gândit la mama mea, la cum m-a crescut cu reguli stricte: „Femeia trebuie să fie stâlpul casei. Să știe să gătească, să spele, să crească copiii.” Oare greșisem undeva cu Radu?

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masă: „Mamă, te iubesc. O să venim diseară să vorbim.”

Toată ziua am stat ca pe ace. Am făcut curat de trei ori în sufragerie și am gătit ciorbă de perișoare, preferata lui Radu. Când au venit, Sorina avea un buchet mic de flori de câmp.

— Sunt pentru dumneavoastră, doamnă Viorica, a spus ea încet.

Am luat florile fără să spun nimic. Radu s-a uitat la mine rugător.

— Mamă, vrem să ne mutăm împreună. Știu că nu e ușor pentru tine, dar te rog…

Am izbucnit:

— Cum să vă mutați? Fără nuntă? Fără binecuvântarea mea? Asta nu se face!

Sorina a început să plângă. Radu a strâns-o în brațe.

— Mamă, vrem doar să fim fericiți. Nu vrem să te rănim.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să țip la ei, dar ceva m-a oprit. Poate lacrimile Sorinei sau poate privirea lui Radu — aceeași privire pe care o avea când era mic și venea la mine după ce cădea și-și julea genunchiul.

Au trecut zilele greu. Nu le-am mai vorbit o vreme. Vecina mea, tanti Florica, mă întreba mereu:

— Ce face băiatul? Tot cu fata aia?

M-am simțit judecată și singură. Într-o zi, am primit un telefon de la Sorina:

— Doamnă Viorica… știu că nu mă placeți prea mult. Dar aș vrea să vă invit la noi la masă. Sâmbătă.

Am acceptat fără să știu de ce. Poate din curiozitate sau poate pentru că îmi era dor de Radu.

Când am ajuns la ei acasă, Sorina gătea. Mirosul de borș moldovenesc m-a izbit din prag.

— Poftiți la masă! a spus ea zâmbind timid.

Am mâncat în tăcere primele linguri. Era bun… altfel decât ciorba mea, dar bun. Am început să povestim despre copilăria ei la Botoșani, despre cum mergea cu bunica la cules de flori și despre cât de greu i-a fost fără tată.

Am simțit cum zidurile din mine se crapă încet-încet.

— Știți… mi-ar plăcea să mă învățați să fac sarmale ca dumneavoastră…

Am zâmbit pentru prima dată sincer.

— Vin sâmbătă dimineață la voi și te învăț!

Așa a început totul să se schimbe. Am început să o văd pe Sorina altfel — ca pe un om care vrea doar să fie acceptat și iubit. Am învățat împreună rețete vechi și am râs când i-au ieșit primele sarmale strâmbe.

Când au făcut nunta mică la biserica din cartier, am plâns de bucurie și i-am strâns pe amândoi în brațe.

Acum stau la masa din bucătărie și mă uit la poza lor de la nuntă. Mă gândesc cât de greu mi-a fost să accept schimbarea și cât de mult m-a învățat această fată venită „din alt loc”.

Oare câți dintre noi ne lăsăm orbiți de prejudecăți? Oare cât pierdem atunci când refuzăm să vedem omul din fața noastră?