Când sângele devine rival – Fratele meu, banii și lupta pentru casa părintească

— Nu pot să cred că ai ajuns să ceri asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre vechi, cu tapetul scorojit și mirosul de lemn ars din sobă. Mama stătea pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, iar tata își freca fruntea, încercând să-și ascundă lacrimile. Radu, fratele meu mai mic cu doi ani, mă privea sfidător, cu ochii lui negri și reci, de parcă nu ne-am fi crescut împreună sub același acoperiș.

— E dreptul meu, Irina! Sunt jumătate din casă. Dacă nu-mi dați partea, vând tot! a spus el, apăsat, fără să clipească.

Nu-mi venea să cred. Crescusem împreună în casa asta dintr-un sat de lângă Focșani. Ne jucam printre meri și alergam desculți pe uliță. Tata lucra la combinat, mama era educatoare. Nu am avut niciodată prea mult, dar am avut mereu unii pe alții. Acum, totul părea să se destrame pentru că Radu voia bani pentru nunta lui cu Alina – o fată pe care abia o cunoșteam.

— Radu, nu avem de unde să-ți dăm atâția bani! Tata abia își ia medicamentele, eu încă plătesc ratele la apartamentul din oraș… am încercat să-i explic, dar el nici nu voia să audă.

— Nu mă interesează! Dacă nu-mi dați partea mea, vorbesc cu notarul și scoatem casa la vânzare! a tunat el.

Mama a început să plângă încet. Tata s-a ridicat brusc și a ieșit afară, trântind ușa. Am rămas doar eu cu Radu și cu suspinele mamei. M-am simțit mică și neputincioasă. Cum ajunsesem aici? Cum putea fratele meu să fie atât de rece?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Radu venea tot mai des cu Alina, care nici măcar nu saluta. Vorbeau despre rochii scumpe, localuri de lux și luna de miere în Grecia. Mama încerca să-i înduplece:

— Radule, mamă, nu putem vinde casa… E tot ce avem!

— Atunci faceți rost de bani! Nu mă interesează cum! răspundea el sec.

Vecinii au început să vorbească. „Uite la copiii lui Vasile… Se ceartă pentru bani ca niște străini!” Mă simțeam rușinată să ies din casă. Tata nu mai vorbea cu nimeni. Într-o seară, l-am găsit în șopron, uitându-se la o fotografie veche cu noi patru.

— Irina… dacă vrea să vândă, ce putem face? Poate e mai bine să plecăm fiecare pe drumul lui… mi-a spus el cu voce stinsă.

— Nu! Casa asta e sufletul nostru! am izbucnit eu.

Am început să caut soluții. Am vorbit cu un avocat din oraș – doamna Popescu – care mi-a explicat că legal, Radu avea dreptul la jumătate. Dar moral? Unde era sufletul? Unde era dragostea de familie?

Într-o seară, l-am prins pe Radu singur în curte.

— De ce faci asta? De ce ne distrugi familia pentru niște bani? l-am întrebat printre lacrimi.

— Tu nu înțelegi! Vreau să-i ofer Alinei tot ce n-am avut noi! Vreau să plec din satul ăsta prăfuit! a răspuns el furios.

— Și pentru asta ne lași fără casă?

— E doar o casă! Familia nu stă într-un acoperiș!

— Atunci de ce ne-o iei?

A tăcut. Pentru prima dată am văzut o umbră de regret în ochii lui.

Au urmat luni de negocieri amare. Mama s-a îmbolnăvit de inimă. Tata s-a închis în el. Eu am făcut împrumuturi peste împrumuturi ca să-i pot da lui Radu o parte din bani – nu cât voia el, dar suficient cât să renunțe la vânzare. Am rămas cu datorii pe ani de zile și cu sufletul sfâșiat.

Nunta lui Radu a fost mare și luxoasă. Noi am stat într-un colț al restaurantului, priviți ca niște străini. După aceea, n-a mai venit pe acasă decât rar. Casa a rămas a noastră – dar liniștea nu s-a mai întors niciodată cu adevărat.

Uneori mă uit la pereții ăștia vechi și mă întreb: oare chiar merită să lupți pentru familie când sângele devine rival? Cât valorează o casă dacă dragostea s-a pierdut printre acte și bani? Voi ce ați fi făcut în locul meu?