Când soacra cere imposibilul: Povestea unei mese de Paște la români

— Irina, să nu uiți: drobul se face doar cu măruntaie de miel, nu cu porcării din supermarket! Ai înțeles? vocea doamnei Viorica răsuna ca un ecou în bucătăria mică, unde aburii de la ciorbă se amestecau cu mirosul de ceapă prăjită. Mâinile îmi tremurau pe cuțit, iar privirea mi se fixa pe tocător, ca și cum acolo aș fi găsit răspunsul la toate problemele mele.

Era a doua oară când petreceam Paștele la socri, în apartamentul lor de la etajul patru dintr-un bloc vechi din Pitești. Anul trecut încercasem să fac drobul după rețeta Vioricăi, dar rezultatul fusese un fiasco: prea uscat, fără gust, iar soacra nu ratase ocazia să-mi spună, în fața tuturor, că „la mama ei acasă nu se mănâncă așa ceva”. Atunci am plâns pe ascuns în baie, cu robinetul deschis ca să nu mă audă nimeni.

Acum, în dimineața de sâmbătă, cu două zile înainte de Paște, mă simțeam prinsă într-o capcană. Soțul meu, Radu, stătea la masă cu telefonul în mână, absent la tot ce se întâmpla. — Radu, spune-i tu mamei că poate anul ăsta facem drobul altfel… poate încercăm o rețetă nouă? am îndrăznit eu, cu voce joasă.

El nici măcar nu s-a uitat la mine. — Lasă, Irina, mama știe cel mai bine. Nu te mai stresa atâta.

Viorica a oftat teatral și a început să scoată din frigider pungile cu organe de miel. — Dacă nu ești în stare să faci un drob ca lumea, spune-mi! Îl fac eu și gata!

M-am simțit mică, neputincioasă și furioasă. De ce trebuia să fie totul după regulile ei? De ce nu conta că eu eram cea care gătea, care stătea ore întregi în picioare?

În seara aceea, am ieșit pe balcon și am sunat-o pe mama. — Mamă, nu mai pot. Parcă orice aș face nu e bine. Parcă nici nu mai sunt eu în casa asta…

Mama a tăcut o clipă. — Irina, tu ai dreptul să fii tu însăți. Nu trebuie să trăiești după regulile altcuiva. Spune-i ce simți.

Am dormit prost. M-am trezit devreme și am început să curăț legumele pentru salata boeuf. Viorica a intrat val-vârtej în bucătărie. — Să nu uiți: drobul îl facem azi! Și să nu pui verdeață prea multă! Și vezi că ai tăiat ceapa prea mare!

Am simțit cum mi se umple sufletul de revoltă. Am lăsat cuțitul jos și m-am întors spre ea:
— Doamnă Viorica, vă rog să mă lăsați să gătesc cum știu eu. Dacă nu vă place, puteți găti dumneavoastră. Eu nu mai pot să fac totul ca la cartea dumneavoastră.

S-a făcut liniște. Radu a ridicat ochii din telefon. — Ce-i cu tine? De ce țipi?

— Pentru că nu mai pot! Pentru că nimic din ce fac nu e bine! Pentru că simt că nu mai am loc aici!

Viorica s-a uitat la mine lung, apoi a ieșit fără un cuvânt. Am rămas singură în bucătărie, cu inima bătând nebunește.

Ziua a trecut greu. Nimeni n-a mai pomenit nimic despre drob. Am făcut salata boeuf după rețeta mea și am pus ouăle la fiert pentru vopsit. Seara, Radu a venit la mine:
— Ai supărat-o pe mama… Știi că ține mult la tradiții.

— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu am voie să fiu eu însămi?

A doua zi dimineață, Viorica a intrat în bucătărie cu o față împietrită. — Am vorbit cu sora mea. Ea zice că fiecare gospodină are dreptul la rețeta ei. Fie! Fă drobul cum vrei tu!

Nu-mi venea să cred. Am simțit cum mi se ridică o greutate de pe umeri. Am făcut drobul după rețeta mamei mele: cu multă verdeață, puțin usturoi și ou fiert în mijloc. L-am pus la cuptor tremurând de emoție.

La masa de Paște, toți au gustat din drob. Viorica a tăcut o vreme, apoi a spus:
— E bun… altfel decât al meu… dar e bun.

Radu mi-a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

După masă am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat de soarele blând al primăverii. M-am gândit cât de greu e să fii noră într-o familie unde tradițiile sunt mai importante decât oamenii. Dar poate că uneori trebuie doar să ai curajul să spui „nu”.

Oare câte femei trăiesc același lucru ca mine? Oare cât timp vom mai accepta să ne pierdem vocea doar pentru liniștea altora?