Când totul se prăbușește: Povestea Anei, fiica care a vrut să fie văzută

— Ana, ai luat doar 9 la matematică? Ce-ai făcut cu restul de puncte?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu miros de ciorbă și cafea arsă. Aveam 16 ani și simțeam cum fiecare notă, fiecare gest, fiecare respirație era cântărită și judecată. Tata, Viorel, stătea la masă cu ziarul în față, prefăcându-se că citește, dar știam că ascultă tot.
— E bine, mamă, dar puteai mai mult, a murmurat el fără să ridice privirea.
Am strâns caietul la piept și am fugit în camera mea, încercând să-mi opresc lacrimile. Pereții subțiri nu lăsau nimic să rămână secret. Auzeam pașii mamei pe hol, vocea ei tăioasă:
— Nu vreau să te văd plângând! Plânsul e pentru cei slabi. Dacă vrei ceva în viață, trebuie să muncești!
Asta era mantra copilăriei mele. Nu exista loc pentru îmbrățișări sau cuvinte calde. Doar liste de sarcini, teme, meditații și comparații cu fata vecinilor, Ioana, care „sigur nu pierde vremea pe telefon”.

Anii au trecut ca un tren care nu oprește niciodată în gara potrivită. Am intrat la facultate la București, la Medicină, pentru că așa a vrut mama. Eu visam să pictez, dar cine are timp de vise într-o familie ca a noastră?

Prima zi în cămin a fost ca o gură de aer proaspăt. Am cunoscut-o pe Raluca, colega mea de cameră, care râdea zgomotos și își vopsea părul în toate culorile curcubeului. Într-o seară, după ce am povestit despre copilăriile noastre, ea m-a întrebat:
— Ana, tu chiar nu ai primit niciodată o îmbrățișare de la mama ta?
Am zâmbit strâmb:
— Nu era nevoie. La noi în familie nu se poartă din astea.
Dar adevărul era că tânjeam după o atingere caldă mai mult decât după orice altceva.

Într-o duminică, după un examen greu, am sunat-o pe mama. Vocea ei era rece ca întotdeauna:
— Ai luat nota maximă?
— Am luat 8…
— Păi și ce ai de gând să faci? Să te faci de râs? Să arunci banii noștri pe fereastră?
Am simțit cum mi se strânge inima. Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Raluca m-a luat în brațe fără să spună nimic. Pentru prima dată m-am simțit văzută.

Au urmat luni grele. Am început să pictez pe ascuns, noaptea târziu, când toți dormeau. Pânzele mele erau pline de culori vii și forme haotice — un strigăt mut către mama: „Uită-te la mine! Sunt aici!”

Într-o zi, Raluca mi-a înscris câteva lucrări la un concurs studențesc fără să-mi spună. Am câștigat premiul al doilea. Când i-am spus mamei, reacția ei a fost previzibilă:
— Și ce dacă? Cu pictura nu-ți plătești chiria! Lasă prostiile și pune mâna pe carte!
Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi.

Tata a încercat timid să mă susțină:
— Las-o, Mariana… poate are nevoie să-și găsească drumul ei…
Mama l-a privit cu dispreț:
— Drumul ei e acela pe care îl știm noi! Nu vreau să ajungă ca fratele tău, care stă pe ajutor social!

În acea seară am decis să nu mă mai întorc acasă decât dacă voi fi acceptată așa cum sunt. Am început să lucrez part-time într-o cafenea ca să mă pot întreține și am continuat să pictez. Fiecare tablou era o bucată din sufletul meu pe care o lipisem la loc cu speranță.

La vernisajul primei mele expoziții personale am invitat-o pe mama. A venit, dar a stat într-un colț cu brațele încrucișate și privirea critică. După ce toată lumea a plecat, s-a apropiat de mine:
— Ana… nu pot să spun că înțeleg ce faci tu aici. Dar… dacă asta te face fericită… poate că ar trebui să încerc să te cunosc mai bine.

Nu a fost o declarație de dragoste, dar pentru prima dată am simțit că există o șansă pentru noi două.

Acum, când privesc înapoi la toate momentele în care am tânjit după validarea mamei mele, mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru a fi văzuți de cei dragi? Și cât de mult ne costă această luptă nevăzută?