Casa noastră, cuibul lor: Cum am învățat să spun „ajunge” familiei mele

— Sorina, iar ai uitat să cumperi cafea? Cum vrei să funcționez dimineața asta? vocea mamei răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă opresc în prag, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Vlad mă privește peste ziar, ridicând din sprâncene. E a treia oară săptămâna asta când mama găsește ceva de reproșat. De când s-au mutat la noi, împreună cu tata și fratele meu mai mic, casa noastră nu mai e a noastră. E un câmp de luptă.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate în ziua în care am semnat actele pentru casa asta mică de la marginea Brașovului, cu grădina plină de meri bătrâni și miros de pământ reavăn. Atunci părea că totul va fi bine. Eu și Vlad visam la liniște, la seri cu vin pe terasă, la copii care să alerge desculți prin iarbă. Dar familia mea a văzut altceva: o oportunitate.

— Sorina, nu te mai gândi la prostii! Ne ajutăm între noi, așa e normal! îmi spunea tata, când am încercat timid să-i sugerez că poate ar fi timpul să-și caute ceva al lor. Dar „ajutorul” lor însemna să plătim noi facturile, să gătim pentru toți, să facem curat după ei și să le ascultăm nemulțumirile fără sfârșit.

Vlad a încercat să fie diplomat la început. — Domnule Ilie, poate vă ajut să găsiți o garsonieră aproape de centru? Dar tata s-a supărat: — Ce, vrei să ne dai afară? După tot ce-am făcut pentru tine?

Așa a început războiul tăcut. Mama critica orice: mâncarea mea nu era destul de gustoasă, Vlad nu era destul de bărbat, casa nu era destul de curată. Fratele meu, Radu, stătea toată ziua pe calculator și cerea bani pentru „proiecte importante”. Când refuzam, trântea ușa și mă făcea zgârcită.

Într-o seară, după ce am găsit frigiderul golit iar și iar, am izbucnit:
— Nu mai pot! Nu mai suport! Vreau casa mea înapoi!
Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— E timpul să punem limite. Altfel ne pierdem pe noi.

A doua zi am convocat „ședința de familie”. Am stat toți la masă, cu ceștile goale și priviri reci.
— Vrem să vorbim serios, am început eu, cu vocea tremurândă. Nu mai putem continua așa. Avem nevoie de spațiu. Vrem liniște. Vrem viața noastră înapoi.
Mama a izbucnit:
— Cum poți să spui așa ceva? Noi suntem familia ta! Nu ne dai afară ca pe niște câini!
Tata a bătut cu pumnul în masă:
— Dacă nu eram noi, nici casa asta n-o aveai! Ai uitat cine te-a crescut?
Radu s-a ridicat brusc:
— Super! Să văd cum vă descurcați fără mine!

Am simțit că mă sufoc. Am fugit în grădină și am plâns printre meri. Vlad m-a urmat și m-a strâns tare la piept.
— Nu ești singură. Trebuie să fim fermi.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Tata ieșea din casă dimineața și se întorcea târziu. Radu dispăruse la un prieten.

Într-o seară, mama a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii.
— Sorina… poate ai dreptate. Poate ne-am întins prea mult coarda. Dar nu știu unde să mă duc… Mi-e frică.
Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată vedeam vulnerabilitatea ei, nu doar critica.
— Putem găsi împreună o soluție, i-am spus încet.

Am început să căutăm apartamente mici pentru ei. Tata s-a împotrivit până în ultima clipă, dar când a văzut că nu cedez, a acceptat cu jumătate de gură. Radu s-a mutat cu un coleg de facultate.

Casa noastră a redevenit liniștită. Dar liniștea asta avea un preț: vinovăția care mă rodea pe dinăuntru. Mă întrebam dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Vlad mă ținea de mână seara și îmi spunea:
— Ai dreptul la fericirea ta. Familia nu înseamnă sacrificiu fără sfârșit.

Uneori mă trezesc noaptea și mă gândesc la mama, la tata, la Radu. Oare au reușit să-și găsească locul? Oare m-au iertat? Sau poate nici nu contează iertarea lor, ci faptul că am avut curajul să spun „ajunge”? Cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie înainte să ne pierdem pe noi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți linia între iubire și abuz?