Colierele bunicii – Povestea unei trădări neașteptate în familie

— Unde sunt colierele bunicii? am întrebat cu voce tremurată, răscolind sertarele vechiului bufet din sufragerie. Ploua cu găleata afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. Mama, care tocmai își turna ceai, s-a întors spre mine cu o privire obosită.

— Ce coliere, Ilinca? Nu le-am mai văzut de ani de zile…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Colierele acelea nu erau doar niște bijuterii. Erau amintirea bunicii mele, singura care mă făcuse să mă simt iubită necondiționat. Le purtam la fiecare aniversare, la fiecare moment important. Și acum… dispăruseră.

Am început să caut peste tot: în cutia de bijuterii, în dulapuri, chiar și în podul prăfuit. Tata m-a privit de la televizor, fără să spună nimic. Fratele meu, Vlad, a ridicat din umeri când l-am întrebat dacă le-a văzut.

— Poate le-ai rătăcit tu, Ilinca. Mereu ești cu capul în nori, a zis el, zâmbind ironic.

Dar eu știam că nu era așa. Le pusesem cu grijă în cutia lor, într-un sertar pe care îl încuiasem cu cheia pe care o purtam mereu la gât. Și totuși… cheia era acolo, dar colierele nu.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la bunica, la felul în care îmi spunea povești despre tinerețea ei la țară și despre cât de mult a iubit acele coliere. Mi-am amintit cum mi le-a dat înainte să moară, spunându-mi: „Sunt ale tale acum. Ai grijă de ele și de amintirile noastre.”

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la prietena mea, Roxana: „Ilinca, nu-mi vine să cred! Am văzut colierele tale pe un site de licitații online!”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am intrat imediat pe site și acolo erau: colierele bunicii, recunoscute după micile zgârieturi și modelul unic al pandantivului. Cineva le pusese la vânzare.

Am început să tremur. Cine ar fi putut face asta? Am sunat-o pe mama.

— Mamă, cineva a pus colierele bunicii pe internet! Cine a intrat în camera mea?

Mama a tăcut o clipă prea lungă.

— Ilinca… poate ar trebui să vorbim cu Vlad. El are nevoie de bani pentru facultate…

Mi s-a făcut rău. Nu voiam să cred. Vlad? Fratele meu? Cel cu care am împărțit totul?

Am intrat val-vârtej în camera lui Vlad. Era la calculator, cu căștile pe urechi.

— Vlad! Ai luat tu colierele?

A ridicat privirea spre mine, palid.

— Ce tot spui acolo?

— Sunt pe un site de licitații! Cum au ajuns acolo?

A oftat și și-a trecut mâna prin păr.

— Ilinca… Nu voiam să afli așa. Am avut nevoie de bani pentru avansul la cămin. Tata nu vrea să mă ajute și… Am crezut că nu-ți pasă atât de mult de ele.

M-am prăbușit pe patul lui, plângând.

— Cum ai putut? Erau tot ce aveam de la bunica!

Vlad s-a ridicat și a încercat să mă îmbrățișeze, dar l-am respins.

— Îmi pare rău… Chiar îmi pare rău, Ilinca. N-am știut ce altceva să fac.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Tata a aflat și a izbucnit:

— Cum ai putut să-ți vinzi sufletul pentru niște bani? Ai făcut familia de râs!

Mama încerca să-l calmeze pe tata și să-l apere pe Vlad:

— E greu pentru el! Nu are sprijinul nostru financiar…

Eu nu mai vorbeam cu nimeni. Mă simțeam trădată, goală pe dinăuntru. Am încercat să recuperez colierele, dar deja fuseseră vândute unui colecționar din Cluj. Am scris zeci de mesaje disperate, dar nu am primit niciun răspuns.

Într-o seară, Vlad a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Ilinca… N-am dormit nopți întregi. Îmi pare rău că te-am rănit. Dacă vrei, pot să muncesc toată vara și să-ți cumpăr altele…

L-am privit lung.

— Nu vreau alte coliere, Vlad. Vreau să știu că pot avea încredere în tine.

A dat din cap încet și a ieșit fără să spună nimic.

Au trecut luni până când am reușit să-i vorbesc din nou fără să simt furie sau tristețe. Familia noastră nu mai era la fel. Tata nu-i mai vorbea lui Vlad decât strict necesar. Mama încerca să ne adune la masă ca înainte, dar mesele erau reci și pline de reproșuri nerostite.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la bunica:

„Dragă Ilinca,
Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Să nu uiți niciodată: familia e cel mai mare dar și cea mai grea povară. Iartă atunci când poți și luptă pentru cei dragi chiar și când te rănesc.”

Am plâns citind acele rânduri. Poate că bunica știa deja cât de greu e să ierți o trădare venită din familie.

Astăzi încă mă doare pierderea colierelor, dar mai mult mă doare rana dintre noi. Oare cât de mult putem ierta atunci când cei dragi ne rănesc cel mai tare? Și cum putem repara ceea ce pare iremediabil stricat?