De ce ai nevoie de încă un apartament, Tamara?

— De ce ai nevoie de încă un apartament, Tamara? Ai deja patru! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Drumul Taberei. Mama stătea între noi, cu mâinile împreunate, ca la rugăciune, ochii umezi și privirea pierdută undeva între trecut și prezent. Tamara, sora mea mai mare cu șase ani, mă privea cu răceală, ca și cum nu aș fi fost decât o piedică în calea planurilor ei.

— Nu e treaba ta ce fac cu banii mei, Elena. Apartamentul ăsta e pe numele mamei și, când va fi momentul, va trebui să-l împărțim, a spus ea, apăsând fiecare cuvânt ca pe un cui în inima mea.

Nu știu când s-a transformat Tamara în femeia asta rece și calculată. Îmi amintesc de ea alergând cu mine prin curtea blocului, râzând, împărțind o eugenie la doi. Dar acum, tot ce vedea era o proprietate în plus, o investiție, nu casa în care am crescut, nu locul unde mama încă mai păstrează desenele noastre din școala generală pe frigider.

Totul a început după ce tata a murit. Mama a rămas singură, iar eu am rămas cu ea, să o ajut. Tamara s-a mutat de mult la casa ei, apoi la alta, și încă una, fiecare mai mare și mai scumpă. A început să investească în imobiliare, să cumpere apartamente pe care le închiriază. La început am fost mândră de ea. Dar când a venit la noi cu contracte și acte, spunând că ar fi mai bine să vindem apartamentul și să ne mutăm într-o garsonieră mai mică, am simțit că lumea mea se prăbușește.

— Mamă, tu ce zici? am întrebat-o, sperând că va lua apărarea casei noastre.

Mama a oftat adânc, cu vocea stinsă:

— Nu vreau să vă certați… Nu vreau să vă pierdeți una pe alta pentru niște bani.

Dar Tamara nu s-a lăsat înduplecată. A început să vină tot mai des cu argumente: „E prea mare pentru voi două”, „Costurile de întreținere sunt prea mari”, „Poți să stai la mine până găsești altceva”. Fiecare vizită era o nouă discuție, fiecare discuție o nouă rană.

Într-o seară, după ce Tamara a plecat trântind ușa, m-am prăbușit pe canapea lângă mama.

— De ce face asta? De ce nu-i ajunge ce are? am întrebat printre lacrimi.

Mama mi-a mângâiat părul, dar nu a avut răspuns. Poate nici ea nu înțelegea. Poate nici Tamara nu mai știa de ce.

Au urmat luni de zile de tensiuni. Tamara a început să ne trimită notificări de la avocat, să ne amenințe că va cere partajul. Prietenii mei nu mă mai recunoșteau: eram mereu obosită, nervoasă, absentă. La serviciu făceam greșeli, iar șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la ea în birou.

— Elena, ce se întâmplă cu tine? Nu ești tu în ultima vreme.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— Știi, familia e cel mai greu de gestionat. Dar nu poți lăsa pe nimeni să te dea afară din viața ta. Nici măcar pe sora ta.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să caut soluții legale, să vorbesc cu un avocat. Am descoperit că mama poate face un testament, că are dreptul să decidă cui îi lasă casa. Dar mama nu voia să semneze nimic. „Nu vreau să vă supăr pe niciuna”, repeta ea mereu.

Într-o zi, Tamara a venit cu soțul ei, Marius. Au vorbit despre bani, despre investiții, despre cât de mult ar putea câștiga dacă ar vinde apartamentul nostru. Eu am simțit că nu mai pot respira.

— Elena, nu fi egoistă! Toată lumea face sacrificii! a țipat Tamara.

— Nu e vorba de sacrificii! E vorba de acasă! De mama! De copilăria noastră! am răspuns eu, cu vocea spartă.

Marius a ridicat din umeri:

— E doar un apartament, Elena. Poți începe de la zero oriunde.

Dar pentru mine nu era „doar un apartament”. Era tot ce aveam.

A urmat o perioadă în care nu ne-am mai vorbit deloc. Mama plângea în fiecare seară. Eu mă simțeam vinovată că o țin captivă între noi două. Tamara posta poze cu noile ei achiziții pe Facebook, iar comentariile prietenilor ei erau pline de admirație: „Ce femeie de afaceri!”, „Bravo, Tamara!”. Nimeni nu știa ce se întâmplă cu adevărat.

Într-o noapte, am găsit-o pe mama în bucătărie, privind pe fereastră la luminile orașului.

— Mamă, dacă vrei să vinzi… dacă vrei să te muți… eu o să te urmez oriunde, i-am spus încet.

Ea s-a întors spre mine și mi-a luat mâinile în ale ei:

— Nu vreau nimic fără tine. Dar nici fără Tamara. Cum să-mi aleg între voi?

Am plâns amândouă mult timp atunci. Și mi-am dat seama că nu există soluții simple când familia se rupe din cauza banilor.

Acum, după luni de tăcere și răni nevindecate, încă locuiesc cu mama în același apartament. Tamara nu ne mai vizitează. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am luptat atât de mult pentru casa asta sau dacă ar fi trebuit să renunț pentru liniștea tuturor.

Dar cum poți salva o familie când banii valorează mai mult decât dragostea? Oare chiar merită să pierzi totul pentru niște metri pătrați? Voi ce ați fi făcut în locul meu?