De fiecare dată când ginerele meu vine acasă, trebuie să mă ascund: Durerea unei bunici românce

— Elena, te rog, nu mai sta aici când vine Vlad! Nu vreau să avem iar discuții, mi-a șoptit Ana cu voce tremurată, în timp ce încercam să-i pun șosetele Ilincăi. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras brusc de o ușă pe care abia o țineam deschisă. M-am ridicat încet, cu genunchii dureroși, și am ieșit pe balconul micuț al apartamentului lor din Drumul Taberei, unde vântul rece de februarie îmi tăia obrajii.

Nu era prima dată când mă ascundeam. De fiecare dată când Vlad venea acasă de la serviciu, Ana îmi făcea semn să dispar. Uneori mă retrăgeam în baie, alteori pe balcon sau chiar coboram la magazinul din colț, doar ca să nu-l deranjez pe ginerele meu. Nu știu exact când am devenit o povară. Poate după ce m-am mutat la ei, după moartea lui Mircea, soțul meu. Atunci Ana m-a rugat să vin să o ajut cu Ilinca, care avea doar șase luni. Am simțit că viața mea capătă din nou sens.

Dar Vlad nu m-a vrut niciodată acolo. Îmi vorbea rar și rece, ca și cum eram o mobilă veche pe care nu știa unde s-o pună. Odată l-am auzit spunându-i Anei: „Nu mai suntem copii, trebuie să avem intimitatea noastră. Mama ta e peste tot!”

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, am încercat să vorbesc cu Ana.
— Ana, dragă, dacă vă deranjez atât de tare… pot să plec. Mă descurc eu.
Ea a început să plângă în hohote.
— Mamă, nu înțelegi… Nu pot fără tine! Dar nici cu Vlad nu pot trăi așa… E mereu tensionat, mă ceartă că nu avem timp doar pentru noi doi. Și eu… mă simt prinsă la mijloc.

Am simțit că mă prăbușesc. Pentru cine mai trăiam dacă nu pentru ele? Dar nici nu voiam să fiu motivul nefericirii fiicei mele.

A doua zi dimineață, am încercat să fac totul perfect: am pregătit micul dejun, am spălat vasele, am dus gunoiul. Vlad a intrat în bucătărie și nici măcar nu m-a privit.
— Ana, iar a făcut mama ta cafeaua aia groaznică? a spus el pe un ton ironic.
M-am prefăcut că nu aud și am ieșit tiptil.

Într-o zi de sâmbătă, Ilinca a venit alergând la mine:
— Buni! Hai să ne jucăm! Vlad era acasă și s-a uitat la mine cu ochii aceia reci.
— Ilinca, las-o pe bunica să se odihnească. Hai la mine!
Fetița s-a uitat trist la mine și a plecat spre el. Am simțit că mi se rupe sufletul.

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat pe balcon până târziu, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă mai am vreun rost aici. Telefonul mi-a vibrat în buzunar: era sora mea, Mariana.
— Elena, vino la mine câteva zile! Poate se liniștesc lucrurile…
Am oftat adânc. Cum să plec? Cum să-mi las nepoata?

Într-o zi, când Vlad era la serviciu și Ana făcea duș, Ilinca a venit la mine cu o foaie desenată stângaci: „Te iubesc, buni!” Am plâns în hohote. Copilul ăsta era singura mea lumină.

Dar tensiunile au crescut. Într-o seară, Vlad a izbucnit:
— Nu mai suport! Ori pleacă mama ta, ori plec eu! Nu mai pot trăi cu cineva care îmi invadează fiecare colțișor din casă!
Ana a început să plângă și ea.
— Vlad, nu poți să-mi ceri asta! Mama m-a ajutat mereu…
— Nu mă interesează! Eu nu mai rezist!

Am simțit că trebuie să iau o decizie. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Ana: cum am muncit două joburi ca să-i plătesc facultatea, cum am stat nopți întregi lângă ea când era bolnavă… Și acum? Eram un intrus în propria familie.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul mic: câteva haine, poza cu Mircea și desenul Ilincăi. Am lăsat un bilet pe masă:
„Ana dragă,
Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Nu vreau să fiu motivul nefericirii voastre. Mă duc la Mariana câteva zile. Ai grijă de tine și de Ilinca. Voi fi mereu aici dacă ai nevoie de mine.”

Când am ieșit din bloc cu valiza mică în mână, Ilinca a alergat după mine:
— Buni! Unde pleci?
Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe.
— Buni trebuie să plece puțin… Dar te iubește mult!
Ea a început să plângă și m-a rugat să nu plec.

La Mariana acasă era liniște, dar sufletul meu era gol. În fiecare seară mă uitam la telefon așteptând un semn de la Ana sau Ilinca. Au trecut trei zile până când Ana m-a sunat plângând:
— Mamă… Îmi lipsești! Vlad e mai calm acum… Dar Ilinca întreabă mereu de tine…

Am simțit că rana din sufletul meu sângerează din nou. Ce e corect? Să-mi văd de viața mea sau să lupt pentru locul meu în familia lor?

Poate că multe mame și bunici trec prin asta: devin invizibile în casele copiilor lor, deși au dat totul pentru ei. Oare chiar trebuie să alegem între fericirea copiilor noștri și propria noastră demnitate?

Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să te sacrifici pentru cei pe care îi iubești? Și cine are dreptul să decidă cât valorezi într-o familie?