Doisprezece ani de tăcere: Adevărul pe care nu am vrut să-l aud de la nepoata mea

— Bunica, tu chiar crezi că nu știu adevărul? Vocea Mariei a tăiat liniștea serii ca o lamă subțire. Stătea în pragul ușii, cu ochii mari și umezi, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar cuvintele mi se blocau în gât.

— Ce… ce vrei să spui, draga mea? am încercat eu, sperând să mai pot prelungi minciuna încă o zi, încă o oră.

Maria a oftat adânc și s-a apropiat de mine. Avea doar paisprezece ani, dar privirea ei era prea matură pentru vârsta ei.

— Știu că mama nu e în Italia. Știu că nu a plecat să muncească acolo. Știu că e aici, în același oraș cu noi, dar nu vrea să mă vadă.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji. Am vrut să spun ceva, să neg, să găsesc o scuză, dar nu mai aveam putere. De doisprezece ani îi repetam aceeași poveste: „Mama ta muncește din greu pentru tine, ca să ai o viață mai bună.” O minciună pe care am spus-o atât de des încât ajunsesem să cred în ea.

— Cine ți-a spus? am întrebat cu un firicel de voce.

— Nu contează cine. Am auzit-o pe tanti Viorica vorbind cu vecina. Și apoi am căutat-o pe mama pe Facebook. Am văzut poze cu ea și cu băiețelul acela… fratele meu.

M-am prăbușit pe scaun. Mă simțeam trădată, rușinată și vinovată. Am crescut-o pe Maria ca pe propriul meu copil după ce fiica mea, Ana, a decis să o lase în grija mea și să-și refacă viața cu altcineva. Ana nu a putut niciodată să fie mamă pentru Maria. A fugit de responsabilitate și de trecutul nostru complicat.

— Iartă-mă, Maria… Nu am vrut să te rănesc. Am crezut că e mai bine așa… Am vrut să te protejez.

Maria s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Să mă protejezi de ce? De adevăr? De faptul că mama nu mă iubește? Că m-a abandonat?

Nu știam ce să-i răspund. M-am gândit la toate nopțile în care am stat lângă ea când avea febră, la zilele în care îi făceam pachețel pentru școală, la serile în care îi citeam povești ca să adoarmă. Am făcut tot ce am putut ca să-i fiu mamă și tată, dar nu am putut umple golul lăsat de Ana.

— Nu e vina ta, bunico. Dar nici a mea nu e. Vreau doar să știu de ce nu m-a vrut mama.

M-am ridicat și am luat-o în brațe. Plângea în hohote, iar eu plângeam odată cu ea. În acea seară, am simțit că toți anii de sacrificii și dragoste s-au transformat într-un zid între noi două.

A doua zi dimineață, Maria nu a mai vrut să vorbească cu mine. S-a închis în cameră și a refuzat micul dejun. Am încercat să-i spun că o iubesc, că tot ce am făcut a fost din dragoste pentru ea, dar nu m-a ascultat.

Am sunat-o pe Ana după mulți ani de tăcere. Vocea ei era rece și distantă.

— Ce vrei, mamă?

— Maria știe totul. Te rog… vino să vorbești cu ea.

Ana a oftat.

— Nu pot. Am altă familie acum. Spune-i că îmi pare rău.

Am simțit cum furia și neputința mă sufocă.

— E copilul tău! Cum poți să fii atât de rece?

— Nu înțelegi… Nu pot da timpul înapoi. Spune-i orice vrei tu.

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. M-am uitat la poza Mariei de când era mică, cu părul blond ciufulit și zâmbetul larg. Mi-am dat seama că nu pot repara nimic din ce s-a stricat între ea și mama ei.

În zilele care au urmat, Maria a început să iasă mai mult cu prietenii și să stea tot mai puțin acasă. O vedeam cum se schimbă sub ochii mei: devenea tot mai tăcută, mai retrasă, mai tristă. Încercam să-i vorbesc, dar mă respingea de fiecare dată.

Într-o seară, am găsit-o plângând pe banca din fața blocului.

— Bunico… crezi că o să mă doară toată viața asta?

Nu am știut ce să-i spun. M-am așezat lângă ea și am ținut-o de mână.

— Nu știu, draga mea… Dar știu că te iubesc mai mult decât orice pe lume.

A zâmbit trist și s-a sprijinit de umărul meu.

— Poate că dragostea ta e singurul lucru care mă ține aici…

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Maria încă suferă, iar eu încă mă întreb dacă am făcut bine ascunzându-i adevărul atâția ani. Poate că uneori dragostea nu e suficientă ca să vindece toate rănile.

Mă uit la Maria și mă întreb: oare cât adevăr poate duce un copil? Și cât de mult rău poate face o minciună spusă din dragoste?