Fără nepoți: Povestea unei mame care și-a pierdut speranța

— Nu, mamă, nu se poate! Nu acum, nu așa! Irina aproape că țipa la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima în piept. Era a treia oară în luna aceea când încercam să discutăm despre subiectul care mă măcina de ani de zile: un nepot. Radu, fiul meu, stătea lângă ea, cu privirea în pământ, incapabil să spună ceva. Îl știam de mic: blând, ascultător, mereu gata să facă pe plac tuturor. Dar acum, când era vorba de viitorul nostru, părea că nu mai are niciun cuvânt de spus.

Totul a început frumos. Când Irina a intrat în viața lui Radu, am primit-o cu brațele deschise. Era o fată educată, muncitoare, cu un zâmbet cald. Am făcut tot ce am putut să-i arăt că este binevenită în familia noastră. I-am organizat o nuntă ca-n povești, am ajutat-o să-și găsească un job bun la firma unei prietene și i-am oferit sprijin ori de câte ori a avut nevoie. Dar, încet-încet, am început să simt că ceva nu e în regulă.

Mama Irinei, doamna Stanciu, era mereu prezentă. La fiecare decizie importantă, la fiecare aniversare sau sărbătoare, ea avea ultimul cuvânt. La început am crezut că e doar grijulie, dar am realizat repede că era mult mai mult de atât: era posesivă și manipulatoare. Odată, la o masă de Crăciun, când am adus vorba despre copii, doamna Stanciu a zâmbit rece și a spus: „Irina are alte planuri. E prea devreme pentru așa ceva.” Am simțit cum mi se taie respirația.

Anii au trecut și fiecare încercare de a discuta despre copii se lovea de același zid. Irina devenea tot mai distantă, iar Radu părea prins între două lumi. Îl vedeam cum se frământă, cum încearcă să ne mulțumească pe toți și nu reușește să mulțumească pe nimeni. Într-o seară, după ce au plecat de la noi, l-am sunat pe Radu:

— Mamă, te rog… Nu mai insista! Nu pot să fac nimic! Irina ascultă doar de mama ei…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața am visat să-mi țin nepotul în brațe, să-i spun povești și să-l răsfăț așa cum l-am răsfățat pe Radu. Dar visul meu părea tot mai îndepărtat.

Într-o zi, am decis să vorbesc direct cu Irina. Am invitat-o la o cafea în oraș. A venit singură, cu ochii obosiți și privirea pierdută.

— Irina, știu că nu e ușor… Dar vreau să știi că noi te iubim ca pe propria noastră fiică. Dacă ai nevoie de ajutor sau dacă vrei să vorbești despre ceva… orice… suntem aici pentru tine.

A oftat adânc și a lăsat ceașca pe masă.

— Nu e atât de simplu… Mama are alte planuri pentru mine. Spune că dacă fac un copil acum, îmi stric cariera. Că nu sunt pregătită. Că trebuie să mai aștept…

— Dar tu ce îți dorești?

A tăcut mult timp. Am văzut lacrimi în ochii ei.

— Nici nu mai știu ce vreau… Parcă nu mai sunt eu…

Am plecat acasă cu sufletul greu. În acea noapte nu am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru familie și la cât de mult ne poate afecta influența unei singure persoane.

Săptămânile au trecut și relația dintre noi s-a răcit tot mai mult. Radu venea tot mai rar pe la noi. Când venea, era tăcut și abătut. Îi aduceam mâncarea preferată, îi povesteam despre vecini și rude, dar el părea mereu cu gândul în altă parte.

Într-o zi, am primit un telefon de la doamna Stanciu.

— Doamnă Popescu, vă rog frumos să nu mai puneți presiune pe Irina! E viața ei și știe ea mai bine ce are de făcut!

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit umilită și neputincioasă. Cum puteam să lupt cu o asemenea forță? Cum puteam să-mi recuperez fiul și să-mi văd visul împlinit?

Am început să mă izolez. Prietenele mă întrebau mereu când voi avea un nepot și eu nu știam ce să le răspund. Mă simțeam vinovată că poate am greșit undeva ca mamă. Poate l-am crescut prea blând pe Radu? Poate trebuia să fiu mai fermă?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu soțul meu — el spunea că trebuie să-i lăsăm în pace — am izbucnit în plâns:

— Dar tu nu înțelegi? Toată viața mea am muncit pentru familie! Acum ce rost mai are dacă nu pot vedea familia crescând?

El m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Poate trebuie să-i lăsăm să-și trăiască viața…

Dar cum poți renunța la visul tău? Cum poți accepta că cineva din afara familiei tale decide viitorul copiilor tăi?

Au trecut luni întregi fără nicio veste bună. Într-o zi, Radu m-a sunat:

— Mamă… cred că vom divorța.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

— De ce? Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot trăi așa… Simt că nu mai am nicio putere asupra propriei mele vieți.

Am plâns toată noaptea. M-am rugat pentru el și pentru Irina. Mi-am dat seama că uneori dragostea nu e suficientă ca să țină o familie unită dacă influențele din afară sunt prea puternice.

Astăzi stau singură în bucătărie și mă uit la poza de la nunta lor. Mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu așa trebuia să fie.

Oare câte familii sunt destrămate din cauza controlului excesiv al părinților? Oare cât de mult ar trebui să ne implicăm în viețile copiilor noștri? Voi ce ați face în locul meu?