Fiul meu, străinul din oglindă: Adevărul pe care nu l-am vrut niciodată să-l aflu

— Mark, de ce nu-mi răspunzi la telefon? De ce nu vii acasă? Am nevoie să știu că ești bine!
Vocea mea răsuna disperată în bucătăria mică, în timp ce țineam telefonul strâns în mână. Era deja a treia zi când nu-mi răspundea. M-am uitat la poza lui de pe raft, zâmbetul acela de copil pe care îl știam atât de bine, și am simțit cum mă apasă un gol în piept.

Mark avea 27 de ani și, de câțiva ani, părea că se îndepărtează tot mai mult de mine. La început am crezut că e normal — tinerii pleacă, își fac viața lor. Dar la noi era altceva. Nu venea nici de sărbători, nu mă suna decât rar și atunci conversațiile erau scurte, reci. Soțul meu, Doru, încerca să mă liniștească: „Lasă-l, Ana, așa sunt băieții. Are și el problemele lui.” Dar eu simțeam că e mai mult de atât.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la un număr necunoscut. O voce gravă mi-a spus: „Doamnă Popescu? Fiul dumneavoastră este la Spitalul Universitar. Ar trebui să veniți.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat pe scări, fără să-mi pese că eram încă în papuci și cu halatul pe mine.

Când am ajuns la spital, l-am găsit pe Mark întins pe un pat, cu ochii închiși și fața palidă. Lângă el stătea o fată tunsă scurt, cu tatuaje pe brațe — nu o văzusem niciodată. S-a ridicat imediat când m-a văzut: „Sunteți mama lui Mark? Eu sunt Roxana, prietena lui.”

Am simțit un val de gelozie și rușine — cum să nu știu cine e Roxana? Cum să nu știu nimic despre viața fiului meu? Roxana mi-a povestit că Mark a avut un atac de panică puternic după ce a fost concediat. „Nu v-a spus? Era foarte stresat în ultima vreme.” Am dat din cap, dar adevărul era că nu știam nimic.

În zilele următoare am stat la căpătâiul lui Mark, privind cum doarme sau se uită absent pe fereastră. Când s-a trezit într-o dimineață, m-a privit lung și a spus încet:
— Mamă… îmi pare rău că te-am ținut departe.

Am vrut să-l iau în brațe, dar s-a tras ușor înapoi. „Nu știu cum să-ți spun… dar viața mea nu e așa cum ai crezut tu.”

Apoi au început să vină oameni la el — prieteni pe care nu-i cunoșteam: Vlad, cu părul vopsit albastru; Irina, care i-a adus o carte de poezii; Sorin, care i-a lăsat o pungă cu fructe și i-a șoptit ceva la ureche. Toți păreau să știe lucruri despre Mark pe care eu nu le aflasem niciodată.

Într-o după-amiază, Roxana mi-a spus direct:
— Doamnă Ana, Mark a trecut prin multe. A avut probleme cu anxietatea, cu depresia… Nu a vrut să vă spună ca să nu vă îngrijorați.

M-am simțit ca o străină în propria viață. Cum să nu-mi dau seama? Cum să nu fi văzut semnele? Mi-am adus aminte de toate momentele când îl certam că stă prea mult la calculator sau că nu are un job „serios”. De fiecare dată când îi spuneam să fie „bărbat”, să nu se plângă.

Într-o seară, după ce Doru a venit la spital și l-a văzut pe Mark pentru prima dată după luni bune, s-au certat. Doru i-a spus:
— Ce-i cu tine? De ce nu poți să fii ca ceilalți? Să ai o slujbă stabilă, să-ți faci o familie?
Mark a izbucnit:
— Pentru că nu pot! Pentru că nu sunt ca ceilalți! Pentru că tot ce vreau e să fiu lăsat în pace!

Am simțit cum se rupe ceva între ei. Doru a plecat trântind ușa. Eu am rămas lângă Mark și am încercat să-i ating mâna.
— Mamă… tu mă înțelegi?
Nu am știut ce să-i răspund. Mi-am dat seama că toată viața am încercat să-l fac să fie cine voiam eu, nu cine era el cu adevărat.

După câteva zile, Mark a început să vorbească mai mult cu mine. Mi-a povestit despre atacurile de panică din liceu, despre cum s-a simțit mereu diferit, despre prietenii lui care l-au ajutat când eu eram prea ocupată cu serviciul sau cu grijile casei.

— Mamă… tu ai fost mereu acolo fizic, dar sufletește… parcă n-ai vrut niciodată să vezi cine sunt eu cu adevărat.

Am plâns atunci cum n-am mai plâns niciodată. M-am gândit la toate mamele care cred că-și cunosc copiii doar pentru că le știu preferințele la mâncare sau culoarea preferată. Dar sufletul lor? Fricile lor? Prietenii lor?

Când Mark a ieșit din spital, am încercat să reconstruim ceva între noi. Nu e ușor. Doru încă nu vorbește cu el prea mult. Eu încerc să-l ascult mai mult și să-l judec mai puțin. Dar rana rămâne.

Uneori mă uit la el și mă întreb: oare cât din ceea ce credem că știm despre cei dragi e adevăr și cât e doar proiecția dorințelor noastre?

Poate că fiecare dintre noi are un străin în familie — și poate că adevărata iubire începe abia când avem curajul să-l cunoaștem cu adevărat.

Oare câți dintre noi ne cunoaștem cu adevărat copiii? Sau ne mințim frumos ca să putem dormi liniștiți noaptea?