Fratele meu are 43 de ani, nu s-a căsătorit niciodată și o învinovățesc pe mama: Povestea unei familii românești

— Iar ai adus vorba despre Lucian, Irina? Nu te mai saturi!
Vocea mamei răsună ascuțit printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Eu stau la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, simțind cum mi se strânge stomacul. Tata citește ziarul, prefăcându-se că nu aude. Lucian, fratele meu mai mare cu zece ani, tocmai a ieșit pe ușă, cu pași apăsați, evitând privirea oricui.

— Mama, nu poți să te prefaci la nesfârșit că totul e normal! Are 43 de ani și încă locuiește cu voi! Nu are familie, nu are copii… Nu crezi că ai avut și tu un rol în asta?

Mama oftează teatral și-și freacă palmele una de alta.

— Ce vrei să spui? Eu doar am vrut să-i fie bine! Să nu sufere, să nu greșească… Să nu treacă prin ce-am trecut eu cu tatăl tău!

Îmi mușc buza. Știu povestea lor pe de rost: tata a fost mereu distant, preocupat de serviciu și de grija zilei de mâine. Mama s-a agățat de noi ca de niște colaci de salvare. Dar Lucian… Lucian a fost mereu „băiatul mamei”.

Când eram mici, el nu avea voie să iasă la joacă fără să-i dea mama voie. Dacă întârzia cinci minute, începea să plângă și să-l caute pe stradă. La liceu, îi verifica ghiozdanul și îi făcea sandvișurile până la 18 ani. La facultate, îi trimitea pachete cu mâncare și îi suna colegii să se asigure că e bine.

— Nu vezi că-l sufoci? am țipat odată la ea, când aveam vreo 16 ani.
— Tu nu înțelegi! E sensibil! Dacă nu am grijă de el, cine o să aibă?

Anii au trecut. Eu am plecat la București la facultate, m-am măritat cu Radu și am făcut doi copii. Lucian a rămas acasă. A avut câteva relații scurte — o fată de la serviciu, o vecină divorțată — dar niciuna n-a rezistat mai mult de câteva luni. Mama găsea mereu ceva greșit la ele: „E prea obraznică”, „Nu știe să gătească”, „Nu e destul de bună pentru tine”.

Într-o seară, când am venit în vizită cu copiii, l-am găsit pe Lucian în camera lui, privind absent pe geam.

— Ce faci, frate? l-am întrebat încet.
— Nimic… Mă gândeam dacă o să mai schimb vreodată ceva.

Am simțit un nod în gât. Îl iubesc pe Lucian. E blând, generos, ar face orice pentru oricine. Dar e prizonierul unei vieți pe care n-a ales-o el.

— De ce nu pleci? De ce nu-ți cauți pe cineva?
— Știi tu cum e mama… Dacă plec, se îmbolnăvește. Dacă aduc pe cineva acasă, o face praf. Și-apoi… poate nici nu-s făcut pentru familie.

Mi-am dat seama atunci cât de adânc i-a intrat în suflet vocea mamei: „Ai grijă să nu suferi”, „Fetele vor doar bani”, „Mai bine singur decât cu cine nu trebuie”.

Într-o duminică, la masa de prânz, discuția a degenerat iar:

— Lucian, tu chiar nu vrei să-ți faci o familie? Toți colegii tăi au copii mari deja!
Mama a sărit ca arsă:
— Lasă-l în pace! Nu vezi că e fericit așa?
Lucian a lăsat furculița jos și s-a ridicat brusc:
— Poate că n-am avut niciodată șansa să fiu altfel!
A ieșit trântind ușa. Tata s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Poate că am greșit cu toții…

Seara aceea am petrecut-o vorbind cu Radu despre tot ce se întâmplase. El mi-a spus:
— Irina, uneori părinții își iubesc copiii atât de mult încât îi sufocă fără să-și dea seama. Dar până la urmă fiecare trebuie să-și asume viața lui.

M-am dus la Lucian în cameră. Stătea pe pat, cu ochii roșii.
— Îmi pare rău că te-am pus mereu între ciocan și nicovală…
El a zâmbit trist:
— Nu e vina ta. Poate nici a mamei. Poate doar n-am știut cum să trăim altfel.

De atunci încerc să vorbesc mai deschis cu mama. Să-i spun că dragostea adevărată înseamnă să lași omul să greșească, să sufere dacă trebuie — dar să fie liber. Ea oftează și schimbă subiectul:
— Hai, Irina, ajută-mă la sarmale…

Dar eu nu pot uita privirea lui Lucian. Și mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile pe care ni le-au ales alții? Oare cât din dragostea părinților noștri ne face bine și cât ne ține captivi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că tăcerea doare mai tare decât orice ceartă.

„Dacă ai putea da timpul înapoi, ai avea curajul să-ți trăiești viața după propriile reguli? Sau ai rămâne mereu copilul care vrea doar să-și vadă părinții fericiți?”