Frigiderul care a spart liniștea familiei mele
— Nu mai merge, Maria, nu mai merge! strigă mama din bucătărie, trântind ușa frigiderului care scârțâia ca o ușă de beci. Era dimineața zilei de 12 martie, cu două săptămâni înainte de ziua ei. M-am uitat la ea și am simțit un nod în gât. Frigiderul ăsta era cu noi de când eram copii, dar acum abia mai ținea laptele rece și mirosea mereu a mucegai.
Am ieșit pe balcon și l-am sunat pe Cătălin. — Frate, trebuie să facem ceva. Mama nu mai are răbdare cu frigiderul ăsta. Hai să-i luăm unul nou de ziua ei.
A tăcut câteva secunde. — Maria, tu știi că nu stau prea bine cu banii. Am și eu ratele la mașină, plus că Andreea vrea să schimbăm mobila la living…
— Nu-ți cer să plătești tot! Pun eu cât pot, tu pui restul. Sau măcar jumătate. E mama noastră, Cătălin!
A oftat. — Bine, hai că văd ce pot face.
Am închis telefonul cu inima strânsă. Știam că nu va fi ușor, dar speram că va înțelege. Seara, am început să caut oferte pe internet. Am găsit un frigider bun la reducere, 2.000 de lei. Am calculat: dacă pun eu 1.200 și el 800, ar fi perfect.
A doua zi, l-am sunat din nou. — Am găsit ceva bun! Dacă pui tu 800 de lei, rezolvăm.
A râs scurt. — 800? Ești nebună? De unde să scot eu atâția bani? Nici nu știu dacă iau salariul la timp luna asta.
— Dar pentru mașina aia ai avut bani! Pentru concediul la Brașov ai avut! Pentru mama nu ai?
— Nu e același lucru! Și oricum, tu stai cu ea, tu folosești frigiderul cel mai mult!
M-am blocat. Nu-mi venea să cred ce aud. — Deci pentru tine mama e doar responsabilitatea mea?
— Nu am spus asta! Dar nici nu pot să mă arunc acum la cheltuieli mari.
Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am dus la mama în bucătărie și am găsit-o ștergând lacrimile pe furiș.
— Ce s-a întâmplat, mamă?
— Nimic, fată… Mi-e ciudă că nu pot să fac nimic singură. Parcă-s o povară pentru voi…
M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe. — Nu ești o povară! O să rezolvăm noi cumva.
În seara aceea am plâns în pernă ca un copil. Mă simțeam prinsă între două lumi: datoria față de mama și neputința de a-l convinge pe Cătălin că familia contează mai mult decât orice rată sau mobilă nouă.
Trei zile nu mi-a răspuns la telefon. În a patra zi, mi-a trimis un mesaj sec: „Pot da 200 de lei. Atât.”
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am strâns din dinți și am decis să mă descurc singură. Am împrumutat bani de la colega mea de la muncă, Irina, și am comandat frigiderul.
Când l-au adus acasă, mama a început să plângă de bucurie. — Cum ai reușit?
— Am făcut ce trebuia, mamă. Pentru tine găsesc mereu o soluție.
Câteva zile mai târziu, Cătălin a venit în vizită cu Andreea și fetița lor. S-a uitat la frigider și a zis ironic:
— Uite că ai reușit fără mine! Bravo!
Andreea a încercat să detensioneze atmosfera: — Ce frumos e! Să-l folosiți sănătoase!
Mama s-a uitat la el cu ochii umezi: — Cătălin, nu era nevoie de bani mulți… Era nevoie doar să fim împreună.
El s-a înroșit și a ieșit pe balcon. L-am urmat.
— De ce ai făcut asta? l-am întrebat printre lacrimi.
— Nu știu… Poate pentru că mereu ai fost tu cea responsabilă și eu m-am obișnuit să mă ascund după tine.
— Poate că e timpul să nu te mai ascunzi.
A dat din umeri și a privit spre blocurile gri din cartier.
De atunci, relația noastră s-a răcit. Vorbim rar și doar despre lucruri banale. Mama încearcă mereu să ne apropie, dar între noi a rămas o tăcere grea ca plumbul.
Uneori mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza unor lucruri mărunte? Oare chiar atât de greu e să fim uniți când contează cel mai mult?