Furtul care ne-a schimbat familia: Povestea unei prăvălii de prăjituri și a unui adevăr ascuns

— Nu pune tava aia acolo, Vlad! O să cadă totul pe jos! am strigat eu, încercând să-mi stăpânesc nervii. Era sâmbătă dimineața, iar bucătăria mirosea a vanilie și ciocolată. Ioana, sora mea mai mică, se chinuia să decoreze brioșele cu glazură roz, iar Vlad, fratele nostru mijlociu, făcea tot posibilul să ne încurce. Mama ne privea din prag, cu un zâmbet obosit, dar cald.

— Lăsați copiii să se descurce singuri, a spus ea către tata, care bombănea că oricum nu o să vindem nimic pe strada asta plină de bătrâni.

Nu-l ascultam. Eram hotărâți: voiam să strângem bani pentru adăpostul de animale din cartier. De când murise cățelul nostru, Max, simțeam că trebuie să facem ceva bun pentru animalele fără stăpân. Am pus masa în fața blocului, am aranjat prăjiturile și am scris cu carioca pe o foaie: „Prăjituri pentru suflete mici – donații pentru adăpost”.

Primele ore au trecut greu. O bătrânică ne-a cumpărat două fursecuri și ne-a lăsat restul de la pâine. Un domn cu ochelari groși a luat o felie de chec și ne-a întrebat dacă avem voie să vindem pe domeniul public. Am râs și i-am spus că nu vindem, ci primim donații. Ioana era încântată de fiecare bănuț care intra în cutia metalică.

La prânz, când soarele ardea deja pe asfalt, am strâns aproape 150 de lei. Eram mândri și obosiți. Atunci l-am văzut pe el: un bărbat cu șapcă trasă pe ochi, care s-a apropiat încet de masă.

— Ce aveți aici? a întrebat el cu o voce groasă.

— Prăjituri pentru adăpostul de animale! Vreți să gustați? l-a întrebat Ioana, cu ochii mari.

A zâmbit strâmb și a luat o brioșă. Apoi, într-o clipă, a apucat cutia cu bani și a fugit. Totul s-a întâmplat atât de repede încât am rămas blocați. Vlad a țipat după el, dar bărbatul dispăruse deja după colț.

Ioana a început să plângă în hohote. Eu simțeam cum mi se strânge stomacul de furie și neputință. Tata a ieșit val-vârtej din bloc când a auzit gălăgia.

— Ce s-a întâmplat? Cine a fost? De ce nu erați atenți?

M-am simțit vinovată de parcă eu l-aș fi chemat pe hoț. Mama ne-a luat în brațe și ne-a șoptit că nu e vina noastră. Totuși, tata era supărat. A început să dea vina pe mama că ne-a lăsat singuri afară, iar mama i-a răspuns că el niciodată nu are încredere în noi.

— Mereu găsești ceva de reproșat! Dacă ai fi stat cu noi în loc să te uiți la televizor…

— Nu e momentul acum! Cine știe ce fel de oameni umblă pe aici!

Certurile lor au continuat toată după-amiaza. Eu și Ioana stăteam în camera noastră și ascultam prin ușa întredeschisă. Vlad încerca să ne facă să râdem imitând hoțul, dar nimic nu părea amuzant.

A doua zi dimineață, am găsit un bilețel lipit pe ușa apartamentului: „Am auzit ce s-a întâmplat. Nu vă lăsați descurajați! Haideți la magazinul alimentar la ora 12.” Era semnat „Doamna Lidia”.

Ne-am dus toți trei la magazin, curioși și puțin speriați. Doamna Lidia, proprietara magazinului din colț, ne aștepta cu o pungă mare de făină și o cutie de ouă.

— Vreau să vă ajut să faceți din nou prăjituri. Și am vorbit cu vecinii – mulți vor să cumpere direct de la voi!

Nu-mi venea să cred cât de mult conta pentru ea povestea noastră. În următoarele zile, vecinii au venit rând pe rând cu ingrediente sau bani. Chiar și polițistul de la secția din cartier a trecut pe la noi:

— Încercăm să-l găsim pe hoț, dar între timp… uite ceva din partea colegilor mei pentru adăpost.

Tata părea mai liniștit, dar tensiunea dintre el și mama nu dispăruse. Într-o seară i-am auzit certându-se iar:

— Nu pot să cred că ai lăsat copiii singuri! Dacă pățea vreunul ceva?

— Dar niciodată nu vezi cât sunt de buni! Mereu te temi de ce-i mai rău…

Am intrat în sufragerie tremurând:

— Nu e vina nimănui! Noi am vrut să facem ceva bun… De ce trebuie să vă certați mereu?

Tata s-a uitat la mine lung. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.

— Mi-e teamă pentru voi… Nu vreau să vi se întâmple ceva rău.

Mama l-a luat de mână și au tăcut amândoi. În acea liniște grea am simțit că poate ceva s-a schimbat între ei.

În weekendul următor am vândut mai multe prăjituri decât prima dată. Am strâns dublu față de suma furată și am mers împreună la adăpostul de animale ca să donăm banii. Când am ieșit de acolo, Ioana mi-a șoptit:

— Poate că uneori oamenii răi scot ce-i mai bun din ceilalți…

M-am gândit mult la asta. Poate că furtul acela ne-a unit mai mult decât orice altceva. Poate că uneori trebuie să pierzi ceva ca să vezi cât valorează ceea ce ai.

Oare câte familii se destramă din cauza fricii sau a vinovăției? Și câte ar putea fi salvate dacă ar avea curajul să vorbească sincer despre ce simt? Voi ce ați face dacă ați fi în locul nostru?