Greutatea unei căni de apă: Povara tăcerii în familia mea

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să tac! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mâna îmi strângea cana de apă atât de tare încât mă durea. Era o seară obișnuită de duminică, cu miros de ciorbă și televizorul bâzâind pe fundal, dar în mine clocotea tot ce adunasem ani la rând.

Mama s-a întors spre mine, cu sprâncenele ridicate, surprinsă de tonul meu. — Ce-ai pățit, Ilinca? Iar ai avut o zi proastă la muncă? Hai, lasă, că trece. Toți avem zile grele.

M-am uitat la ea, la ridurile din colțul ochilor, la mâinile ei muncite care nu știau să mângâie, doar să spele, să gătească, să certe. Am simțit cum mi se strânge gâtul. Nu era despre muncă. Era despre toate dățile când am vrut să spun „nu”, dar am spus „da”, despre toate serile când am plâns în pernă ca să nu mă audă nimeni, despre toate visele pe care le-am îngropat ca să nu supăr pe nimeni.

— Nu e vorba de muncă, mamă. E vorba de mine. De noi. De tot ce nu spunem niciodată.

Ea a oftat și s-a așezat pe scaunul de lângă mine. — Ilinca, iar începi? Nu poți să lași lucrurile așa cum sunt? Viața nu-i ușoară pentru nimeni. Și eu am tăcut când mi-a fost greu.

— Tocmai asta e problema! am ridicat vocea fără să vreau. Tăcem și ne prefacem că totul e bine, dar în noi se adună atâta durere încât nu mai știm cine suntem.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Tata a intrat în bucătărie și s-a oprit în ușă, privind scena ca pe un film străin. — Ce se întâmplă aici?

— Nimic, tata, doar vorbim, am răspuns repede, rușinată că mă vede atât de vulnerabilă.

Mama s-a ridicat brusc și a început să strângă farfuriile de pe masă, ca și cum ar fi vrut să șteargă cu ele orice urmă de discuție. — Lasă, Ilinca, că-ți trece. O să vezi tu când o să ai copii tăi.

M-am ridicat și eu, cu cana încă în mână. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama venea obosită de la fabrică și nu avea chef de povești, la zilele când tata era plecat cu lunile pe șantier și eu rămâneam singură cu fricile mele.

Mi-am amintit de liceu, când mi-am dorit să merg la Arte, dar mama a spus că „nu se face foame cu pictura” și m-a înscris la Economic. Am tăcut atunci. Am tăcut când mi-am dorit să plec la București la facultate și ea a spus că „fetele serioase stau acasă”. Am tăcut când am vrut să mă mut cu Vlad și ea a făcut o criză de nervi că „nu se cade”.

Ani de zile am dus cana asta invizibilă cu apă — fiecare picătură era un vis nespus, o dorință îngropată, o ceartă evitată. Și acum simțeam că mâna mea nu mai poate s-o țină.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile din familia mea: bunica ce-a rămas văduvă la 40 de ani și n-a plâns niciodată în fața noastră; mama care a crescut doi copii fără să ceară ajutor; sora mea, Maria, care s-a mutat în Italia ca să scape de sufocarea asta și care nu mai vrea să audă de casă.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama în bucătărie, făcând cafea. M-am apropiat încet.

— Mamă… putem vorbi?

S-a uitat la mine cu ochii roșii. — Dacă vrei să pleci, Ilinca, du-te. Nu te ține nimeni cu forța. Dar să știi că aici ai mereu o casă.

Am simțit un nod în gât. — Nu vreau să plec pentru că fug de tine. Vreau să plec pentru că vreau să trăiesc altfel. Să nu mai tac. Să nu mai car totul singură.

A lăsat cana jos și pentru prima dată am văzut-o tremurând. — Și eu am vrut multe, Ilinca… Dar n-am avut curaj.

Am plâns amândouă atunci, în liniștea bucătăriei noastre mici. Pentru prima dată, tăcerea dintre noi s-a spart.

Au trecut luni de atunci. M-am mutat singură într-o garsonieră micuță, aproape de serviciu. Încerc să-mi spun dorințele cu voce tare, chiar dacă încă mă tem că voi fi judecată sau respinsă. Mama mă sună uneori și încă încearcă să mă convingă „să fiu cuminte”, dar acum îi spun ce simt.

Uneori mă întreb dacă povara asta se va ridica vreodată complet sau dacă voi duce mereu cu mine urmele tăcerii din familie. Dar știu sigur că nu mai vreau să tac.

Cât timp putem ține o cană plină fără să ne tremure mâna? Poate că adevărata putere e să recunoaștem când ne doare și să cerem ajutor. Voi cât ați tăcut până acum?