Împărțeala care ne-a rupt familia: Povestea unei moșteniri nedrepte

— Nu, mamă, nu pot să fiu de acord cu asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei reci, unde tablourile cu poze vechi păreau să ne privească acuzator. Mama stătea pe marginea canapelei, cu mâinile încrucișate la piept, iar cumnata mea, Irina, abia își putea stăpâni lacrimile. Era la doar două săptămâni după ce fratele meu, Radu, fusese luat de lângă noi de un accident stupid. Lăsase în urmă doi copii mici și o soție care nu știa dacă să plângă sau să strige.

— Nu ești tu în măsură să-mi spui mie cum să-mi împart casa! a răspuns mama, cu acea răceală pe care o avea doar când era rănită sau speriată. — Casa asta e a mea, am muncit pentru ea toată viața. Și nu vreau ca străinii să se aleagă cu ce am construit eu!

M-am uitat la Irina. Era palidă, cu ochii umflați de nesomn și durere. Copiii se jucau pe covor, fără să înțeleagă nimic din furtuna care se abătuse peste viețile lor. M-am apropiat de mama și am încercat să-i vorbesc mai blând:

— Mamă, nu sunt străini. Sunt nepoții tăi. Sunt copiii lui Radu! Dacă tu îi lași fără nimic, ce o să creadă lumea? Ce o să creadă ei când vor crește?

Mama s-a ridicat brusc și a început să umble prin cameră, ca o leoaică prinsă în cușcă.

— Lumea? Lumea nu știe cât am tras eu cu casa asta! Și nici nu mă interesează ce crede lumea! Tu ai casa ta, sora ta la fel. De ce să rămână Irina aici? Să-și găsească alt loc, că nu e nevasta mea!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar despre o casă. Era vorba despre dreptate. Despre memoria fratelui meu. Despre copiii lui care, fără nicio vină, riscau să fie alungați din singurul loc pe care îl cunoșteau.

Irina a încercat să spună ceva, dar glasul i s-a frânt:

— Nu vreau nimic pentru mine… dar pentru copii… unde să mă duc cu ei? N-am serviciu, n-am părinți… Radu mi-a promis că aici vom fi mereu acasă…

Mama a oftat adânc și a privit pe geam, evitându-ne privirile.

— O să vă ajut cât pot, dar casa rămâne a mea. După mine, va merge la sora ta, că ea are grijă de mine. Așa e drept!

Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru. Sora mea, Cristina, nu avea nevoie de încă o casă. Avea deja apartamentul ei în București și un soț care câștiga bine. Dar mama vedea lucrurile altfel: cine stă lângă ea la bătrânețe merită totul. Nepoții lui Radu? Prea mici ca să conteze.

Am plecat din casă trântind ușa. În drum spre blocul meu modest din cartierul vecin, m-am gândit la copilăria noastră: cum alergam toți trei prin curte, cum mama ne făcea plăcinte și ne spunea că suntem tot ce are mai scump pe lume. Unde dispăruse acea mamă? Ce se întâmplase cu sufletul ei?

Zilele au trecut greu. Irina a încercat să-și găsească chirie, dar cu doi copii mici și fără venituri stabile nimeni nu voia să-i dea o șansă. Mama refuza orice discuție despre moștenire. Cristina tăcea complice; îi convenea situația.

Într-o seară, am găsit-o pe Irina plângând pe banca din fața blocului meu.

— Nu mai pot… Nu vreau să ajung pe drumuri cu copiii… Dar nici nu pot sta aici unde nu sunt dorită…

Am luat-o în brațe ca pe o soră și i-am promis că nu o las singură. Am început să caut avocați, să citesc legi despre succesiune și drepturile copiilor la moștenire. Am aflat că legea îi protejează pe minori, dar dacă mama refuză orice împărțeală amiabilă, totul se transformă într-un război lung și costisitor.

Într-o duminică dimineață am mers din nou la mama. Am găsit-o în grădină, udând florile.

— Mamă… te rog… gândește-te la Radu. El ce-ar fi vrut?

A lăsat stropitoarea jos și m-a privit lung.

— Radu nu mai e… Eu trebuie să mă gândesc la mine acum.

— Dar copiii lui? Sunt sângele tău!

A oftat și a dat din mână a lehamite:

— O să le dau ceva bani când oi muri eu. Până atunci… fiecare cu drumul lui.

Mi-am dat seama atunci că nu mai am ce salva din vechea noastră familie. Când tata a murit, mama a rămas stâlpul nostru. Acum, când Radu nu mai era, stâlpul se prăbușea peste noi toți.

Procesul a durat doi ani. Avocați, martori, certuri interminabile la telefon și la tribunal. Copiii au crescut fără tată și aproape fără bunică. Irina s-a angajat ca vânzătoare la un magazin alimentar și s-a mutat într-o garsonieră mică. Mama a rămas singură în casa mare și rece.

Când judecătorul a decis că jumătate din casă aparține copiilor lui Radu, mama n-a venit nici măcar la pronunțare. M-a sunat doar atât:

— Să fii mulțumit acum! Ai distrus familia!

Dar oare eu am distrus-o? Sau deciziile ei? Sau poate viața însăși ne-a pus la încercare și n-am știut cum să fim oameni?

Uneori mă întreb: câte familii românești nu trec prin astfel de drame tăcute? Câte mame aleg tradiția în locul dreptății? Și câți copii plătesc prețul pentru orgoliile adulților?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de părinți și începe cea față de adevăr?