Încă un copil? Povestea mea despre frică, iubire și supraviețuire într-o familie românească

— Irina, nu mai pot! Nu mai pot, înțelegi? — vocea lui Sorin a spart liniștea bucătăriei, în timp ce eu mă uitam la testul de sarcină pe care îl țineam în palmă ca pe o sentință. Era trecut de miezul nopții, iar fetița noastră cea mică plângea în camera alăturată. M-am ridicat încet, cu genunchii moi, și am încercat să-l privesc în ochi. Dar Sorin se uita pe fereastră, cu pumnii strânși.

Nu știu cum am ajuns aici. Parcă ieri eram doar noi doi, tineri și plini de speranță, visând la o casă mică și la doi copii cuminți. Acum, la 34 de ani, aveam trei copii — Radu de șapte ani, Ana de patru și Maria de opt luni — și încă unul pe drum. Salariul lui Sorin abia ne ajungea pentru facturi și mâncare. Eu stăteam acasă cu copiii, pentru că grădinița costă și nu avem bunici aproape.

— Ce vrei să facem? — am șoptit. Vocea mi se rupea. — Să-l dăm afară? Să-l las să moară?

Sorin s-a întors brusc spre mine. Ochii lui erau roșii de oboseală și furie.

— Nu spune prostii! Dar nici nu mai pot să trăiesc așa! Nu mai pot să văd cum ne chinuim în fiecare zi! Cât crezi că mai rezistăm?

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus la Maria, care plângea tot mai tare. Am luat-o în brațe și am început să plâng odată cu ea. În mintea mea se derulau imagini cu zilele în care nu aveam bani de lapte praf sau când Radu venea acasă cu ghetele rupte și nu aveam cu ce să-i cumpăr altele.

A doua zi dimineață, casa era plină de zgomote: Radu se certa cu Ana pe telecomandă, Maria scâncea după lapte, iar Sorin tăcea la masă, cu privirea pierdută în ceașca de cafea. Am încercat să mă comport normal, dar fiecare gest era mecanic. În sufletul meu era doar frică: frica de viitor, frica de sărăcie, frica de a nu-mi pierde familia.

— Irina, trebuie să găsim o soluție — mi-a spus mama la telefon, când i-am povestit printre lacrimi. — Poate găsești ceva de lucru de acasă…

Am râs amar. Cine să mă angajeze cu patru copii mici? Cine să stea cu ei când sunt bolnavi sau când trebuie duși la doctor?

În zilele următoare, Sorin a început să vină tot mai târziu acasă. Îl simțeam tot mai departe. Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am întrebat:

— Tu mă mai iubești?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu… Sunt prea obosit ca să mai simt ceva.

M-a durut mai tare decât orice ceartă. M-am simțit singură ca niciodată. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva — dacă nu cumva am cerut prea mult de la el sau de la viață.

Într-o zi friguroasă de februarie, Ana a făcut febră mare. Am stat toată noaptea lângă ea, iar dimineața am mers la spital cu autobuzul, ținând-o în brațe și rugându-mă să nu fie nimic grav. Pe holurile reci ale spitalului am văzut alte mame ca mine: obosite, îngrijorate, cu ochii roșii de nesomn. Ne-am privit scurt și ne-am zâmbit amar — o solidaritate mută între femei care duc greul vieții pe umeri.

Când m-am întors acasă, Sorin era deja acolo. Se uita la televizor fără sunet.

— Cum e Ana? — a întrebat fără să se uite la mine.

— Mai bine… — am răspuns încet.

Am simțit că nu mai pot continua așa. În seara aceea i-am spus:

— Sorin, dacă vrei să pleci… poți să pleci. Nu te țin cu forța. Dar eu nu pot renunța la copilul ăsta.

A izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp l-am văzut slab, vulnerabil.

— Nu vreau să plec… Dar mi-e frică! Mi-e frică că nu o să reușim!

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Pentru prima dată am simțit că suntem din nou împreună în lupta asta.

Au urmat luni grele: vizite la doctor, nopți nedormite, certuri pentru bani și oboseală cronică. Dar ceva s-a schimbat între noi: am început să vorbim mai mult, să ne ascultăm unul pe altul. Am cerut ajutorul unei asistente comunitare care ne-a pus în legătură cu un ONG ce ne-a adus haine și alimente pentru copii.

Nu a fost ușor să accept ajutorul altora. M-am simțit umilită și neputincioasă. Dar când i-am văzut pe copii râzând din nou, mi-am dat seama că nu e nicio rușine să ceri sprijin când nu mai poți singur.

Acum sunt în luna a șaptea și încă mi-e teamă de viitor. Dar am învățat că iubirea nu înseamnă doar fluturi în stomac sau promisiuni la bine; iubirea adevărată e atunci când rămâi lângă celălalt chiar și când totul pare pierdut.

Mă întreb uneori: câte familii ca a noastră trăiesc aceeași poveste? Câți dintre noi au curajul să ceară ajutor sau să vorbească despre fricile lor? Poate că împreună putem găsi răspunsuri…