Între datorie și libertate: Povestea unei mame prinse între nevoile familiei și propriile dorințe

— Ana, nu vrei să-mi dai și mie blenderul ăla vechi? Oricum nu-l mai folosești, mi-a spus mătușa Lenuța, cu vocea ei ascuțită, în timp ce eu încercam să-l adorm pe Vlad, băiețelul meu de trei ani.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când rudele îmi cereau lucruri de care „oricum nu mai am nevoie”. De fiecare dată, mă simțeam prinsă la mijloc între dorința de a fi amabilă și nevoia de a-mi păstra puținele lucruri care îmi aduceau un strop de confort în haosul zilnic.

— Nu știu, mătușă… încă îl folosesc, am bâiguit, dar deja vedeam dezamăgirea pe fața ei. — Eh, lasă, că poate te răzgândești. Oricum, la cât de ocupată ești cu copilul, n-ai timp să faci smoothie-uri.

M-am simțit mică, vinovată și neputincioasă. De când m-am căsătorit cu Radu și a apărut Vlad, viața mea s-a schimbat radical. Prietenele mele au dispărut una câte una, fiecare cu problemele ei sau pur și simplu pentru că nu mai aveam timp de nimic. Singurele persoane care mai intrau în viața mea erau rudele lui Radu sau ale mele, fiecare cu pretențiile și așteptările lor.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit greu, m-am prăbușit pe canapea lângă Radu. El se uita la televizor, neatent la frământările mele.

— Radu, tu ce-ai face dacă ți-ar cere cineva mereu lucruri de care nu vrei să te desparți?

— Ce să fac? Le-aș da dacă nu-mi trebuie. Dacă-mi trebuie, le spun că nu pot. Ce-i așa greu?

Am oftat. Pentru el totul părea simplu. Pentru mine era un chin. Mă gândeam la mama, care mereu mi-a spus că „familia e pe primul loc” și că „nu se cade să refuzi rudele”. Dar eu simțeam că mă sufoc.

A doua zi, m-am trezit cu un mesaj de la verișoara mea, Ioana: „Ana, ai cumva o pătură în plus? Vine frigul și n-am bani să-mi iau alta.”

Am stat cu telefonul în mână minute bune. Aveam o pătură în plus, dar era moale și pufoasă, primită cadou de la Radu când am născut. Era singurul lucru care mă făcea să mă simt răsfățată în serile reci. Dar cum să-i spun Ioanei „nu”? Știam că nu are bani, dar și eu aveam nevoie de puțin confort.

Am scris: „Îmi pare rău, Ioana, dar chiar țin la păturica asta.” Am șters mesajul. Am rescris: „Sigur, ți-o dau când ne vedem.” Am șters din nou. În final, n-am mai răspuns deloc.

Toată ziua m-am gândit la asta. M-am simțit egoistă. Seara, când l-am sunat pe tata să-l întreb ce mai face, mi-a spus:

— Să nu uiți că mâine vine unchiul Vasile să ia masa la voi. Și vezi dacă ai ceva haine vechi pentru fiică-sa. Știi că e greu cu banii…

M-am simțit copleșită. Parcă toată lumea voia ceva de la mine. Nimeni nu mă întreba dacă pot sau dacă vreau.

În ziua următoare, în timp ce făceam ordine prin dulapuri pentru hainele cerute, Vlad a venit lângă mine cu ochii lui mari:

— Mami, tu de ce ești tristă?

M-am uitat la el și mi-au dat lacrimile. Cum să-i explic unui copil că uneori oamenii mari nu știu să spună „nu”?

Când a venit unchiul Vasile cu fiica lui, am pus pe masă tot ce aveam mai bun. Am scos hainele vechi și le-am dat fetei lui. M-a privit cu ochi recunoscători și mi-a spus încet:

— Mulțumesc, tanti Ana… Ești cea mai bună.

M-am simțit bine pentru o clipă. Dar după ce au plecat toți și am rămas singură în bucătărie cu vasele nespălate și cu Vlad plângând după mine din dormitor, am simțit din nou golul acela apăsător.

Seara târziu, după ce am terminat toate treburile casei și Radu s-a dus la culcare fără să mă întrebe nimic despre ziua mea, am deschis laptopul și am început să caut pe forumuri: „Cum să refuzi politicos rudele care cer lucruri?” Am găsit sute de povești ca a mea. Femei care se simțeau vinovate pentru că voiau să păstreze ceva doar pentru ele. Femei care nu știau cum să pună limite fără să fie considerate rele sau egoiste.

Mi-am dat seama că nu sunt singură. Dar tot nu știam ce să fac.

A doua zi dimineață, când mătușa Lenuța m-a sunat din nou pentru blender, am inspirat adânc:

— Mătușă, îmi pare rău, dar chiar am nevoie de el acum.

A tăcut câteva secunde.

— Bine… dacă zici tu… Dar să nu uiți că familia trebuie să se ajute.

Am închis telefonul tremurând. Pentru prima dată am spus „nu”. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

În acea zi am decis că trebuie să învăț să pun limite. Nu doar pentru mine, ci și pentru Vlad. Să-l învăț că e în regulă să spui „nu” atunci când simți că cineva îți cere prea mult.

Dar oare cât de mult putem refuza fără să ne pierdem familia? Oare e egoism sau doar grijă față de noi înșine? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?