Între Doi Frați: Povara Favoritismului

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui nimic? Glasul meu răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mama, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, evită privirea mea. Radu, fratele meu mai mic cu doi ani, stă sprijinit de tocul ușii, cu ochii în pământ.

— Vlad, nu e ceea ce crezi… încearcă ea să spună, dar o întrerup.

— Ba e exact ceea ce cred! I-ai dat lui Radu banii aceia fără să mă întrebi, fără să-mi spui măcar. De ce? Ce are el și eu nu am?

Tăcerea apasă între noi ca o pătură grea. Aud afară tramvaiul trecând, iar în mine se zbate un amestec de furie și tristețe. Crescusem împreună, eu și Radu, împărțind aceeași cameră, aceleași haine vechi, aceleași vise despre o viață mai bună. Tata murise devreme, iar mama ne crescuse singură, muncind la croitorie până îi sângerau degetele. Mereu ne-a spus că suntem egali în ochii ei.

Dar acum, când Radu a rămas fără serviciu și a vrut să-și deschidă o mică vulcanizare la marginea orașului, mama a vândut brățara de aur a bunicii și i-a dat toți banii. Fără să-mi spună nimic. Eu încă plăteam ratele la apartamentul meu din Militari și mă gândeam cum să strâng bani pentru copilul care urma să vină pe lume.

— Vlad, tu ai deja un drum, ai familie, ai serviciu… Radu avea nevoie de un început. Am vrut doar să-l ajut, spune mama cu voce stinsă.

— Și eu n-am nevoie? N-am avut niciodată? De ce nu m-ai întrebat?

Radu ridică privirea spre mine. În ochii lui văd rușine și teamă.

— Vlad, nu voiam să te superi. Am rugat-o pe mama să nu-ți spună pentru că știam că te va durea. Dar… n-am avut pe nimeni altcineva.

Îmi simt obrajii arzând. Nu știu dacă să plâng sau să țip. Mă simt trădat, dar și vinovat pentru că nu pot fi fericit pentru el. În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate momentele când am fost eu cel responsabil, cel care a renunțat la excursii ca să-i cumpărăm lui Radu adidași noi, cel care a stat nopți întregi cu el când avea febră.

A doua zi la serviciu nu mă pot concentra. Colega mea, Irina, mă întreabă dacă sunt bine.

— Ai avut vreodată senzația că părinții tăi țin mai mult la fratele tău? întreb eu din senin.

Ea zâmbește amar.

— Eu sunt sora cea mare. Mereu am simțit că fratele meu primește totul mai ușor. Dar știi ceva? Până la urmă, fiecare are povara lui. Poate că nu e despre cine primește mai mult, ci despre cine are nevoie mai mult într-un anumit moment.

Cuvintele ei mă urmăresc toată ziua. Seara, când ajung acasă și îmi văd soția dormind cu mâna pe burtica rotundă, simt cum furia se topește puțin câte puțin. Dar rana rămâne.

Trec săptămâni în care vorbesc rar cu mama și aproape deloc cu Radu. Într-o duminică, primesc un mesaj de la el: „Vrei să vii să vezi atelierul? Am nevoie de părerea ta.”

Merg cu inima strânsă. Vulcanizarea e mică, dar curată. Radu îmi arată fiecare colț cu mândrie copilărească.

— Fără tine și mama n-aș fi reușit niciodată… Știu că te-am rănit. N-am vrut asta. Dar am simțit că toată viața am fost umbra ta. Tu ai fost mereu cel puternic, cel care știa ce vrea.

Îl privesc altfel pentru prima dată. Poate că eu am simțit nedreptatea favoritismului acum, dar el a trăit mereu cu povara comparației.

— Știi ceva? Poate că niciunul dintre noi n-a avut tot ce și-a dorit de la mama… Dar măcar avem unul pe altul.

Radu zâmbește larg și mă îmbrățișează strâns. Simt cum o parte din greutate se ridică de pe umerii mei.

Seara aceea o petrecem împreună cu mama, mâncând ciorbă de perișoare și râzând ca în copilărie. Nu uit ce s-a întâmplat, dar aleg să iert.

Uneori mă întreb: oare cât de mult rău facem atunci când credem că facem bine? Și cât de greu e să găsim echilibrul între iubire și dreptate într-o familie?