Între două focuri: Povestea unei seri care mi-a schimbat viața

— Nu, mamă, nu cred că e o idee bună să vii weekendul ăsta… — am spus, încercând să-mi ascund vocea tremurândă. Dar mama nu m-a ascultat niciodată când era hotărâtă. — Irina, nu mă interesează! Vin să văd ce mai faceți, să stau cu nepoata mea. Nu mă refuza!

Am închis telefonul cu un oftat adânc, simțind cum stomacul mi se strânge. Pe hol, Vlad, soțul meu, tocmai își punea geaca pe cuier. — Ce s-a întâmplat? — m-a întrebat, văzându-mi fața palidă. — Mama vine la noi sâmbătă.

Vlad a tăcut o clipă, apoi a spus încet: — Știi că tot sâmbătă vine și Laura…

Mi-am trecut mâna prin păr, disperată. Laura, fosta lui iubită din facultate, era acum prietena noastră comună și urma să doarmă la noi pentru că avea un curs în București. Am acceptat din politețe, dar niciodată nu m-am simțit confortabil cu apropierea lor. Mama nu știa nimic despre Laura și nici nu ar fi înțeles vreodată de ce o găzduim.

— Trebuie să anulezi pe cineva! — am izbucnit. — Nu pot să le am pe amândouă în casă!

Vlad m-a privit lung. — Irina, Laura vine de departe și nu are unde să stea. Mama ta poate veni oricând…

— Nu-i așa simplu! — am ridicat vocea. — Dacă află mama cine e Laura, o să facă un scandal monstru! Știi cum e ea…

— Atunci spune-i adevărul! — a zis Vlad, calm, dar cu o urmă de iritare.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: familia mea tradițională din Ploiești, unde orice „fostă” era dușmanul numărul unu, și viața mea de adult în București, unde încercam să fiu deschisă și modernă.

Toată noaptea m-am răsucit în pat. M-am gândit la copilăria mea, la cum mama mă învățase să fiu mereu „fată bună”, să nu supăr pe nimeni, să fac pe plac tuturor. Dar acum nu mai eram copil. Aveam propria mea familie și propriile mele reguli. Sau cel puțin așa credeam…

Sâmbătă dimineață am făcut cafeaua tremurând. Vlad s-a dus după Laura la gară. Eu am rămas cu Mara, fetița noastră de cinci ani, care desena fluturi pe masa din bucătărie.

La ora zece fix a sunat interfonul. Mama era deja jos. Am coborât să o iau, inima bătându-mi nebunește.

— Ce ai, mamă? Parcă ai văzut fantome! — a râs ea când m-a văzut.

— Sunt doar obosită… — am mințit.

Când am ajuns sus, Vlad și Laura tocmai intrau pe ușă. Laura era mereu zâmbitoare, cu părul prins într-o coadă lejeră și ochii verzi care păreau că citesc totul dintr-o privire.

— Bună ziua! Eu sunt Laura! — a spus ea vesel, întinzând mâna spre mama.

Mama a privit-o scurt, apoi s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate.

— O prietenă de familie… — am bâiguit eu.

Atmosfera s-a tensionat instantaneu. Mama s-a așezat pe canapea și a început să pună întrebări tăioase:

— Și de unde vă cunoașteți? De mult sunteți prietene? Ai familie? Copii?

Laura a răspuns politicos, dar mama nu s-a lăsat:

— Dar tu unde stai? De ce nu stai la hotel?

Vlad a încercat să detensioneze:

— Laura e ca din familie pentru noi…

Mama l-a privit tăios:

— Din familie? Ce familie? Irina, tu ce zici?

Simțeam că mă sufoc. Mara s-a apropiat de mine și m-a prins de mână.

— Mami, de ce e bunica supărată?

Am tras aer adânc în piept și am spus pentru prima dată adevărul:

— Mamă, Laura e fosta iubită a lui Vlad. Acum suntem prieteni toți trei. Nu e nimic ciudat sau greșit în asta.

Mama a rămas cu gura căscată.

— Cum adică? Tu accepți așa ceva? Să stea fosta lui aici? Ce fel de familie e asta?

M-am uitat la Vlad și la Laura. Am văzut cât de stânjeniți erau. Dar pentru prima dată nu mi-a mai fost rușine de alegerile mele.

— E familia mea și regulile mele! — am spus cu voce tare.

Mama s-a ridicat brusc:

— Eu nu pot accepta așa ceva! Mâine plec acasă!

A urmat o seară tensionată. Mara plângea că bunica nu vrea să se joace cu ea. Vlad încerca să mă liniștească. Laura s-a retras în camera de oaspeți.

Noaptea târziu am intrat la Laura.

— Îmi pare rău pentru tot… Poate n-ar fi trebuit să te pun în situația asta…

Laura m-a privit trist:

— Irina, eu te admir pentru curajul tău. Știu cât de greu e să te rupi de trecut…

Am plâns amândouă în liniște.

A doua zi dimineață, mama a plecat fără să spună prea multe. Mara s-a uitat lung după ea pe geam.

Au trecut câteva zile până când am avut curajul să o sun pe mama.

— Mamă… știu că te-am dezamăgit. Dar eu nu mai pot trăi după regulile tale. Am nevoie să fii lângă mine chiar dacă nu înțelegi tot ce fac.

A fost liniște la capătul celălalt al firului.

— O să încerc… pentru tine și pentru Mara… — a spus mama încet.

În seara aceea am stat cu Vlad pe balcon și ne-am ținut de mână fără să spunem nimic. Simțeam că am făcut un pas uriaș spre mine însămi.

Oare câți dintre noi trăim vieți duble doar ca să nu supărăm pe nimeni? Cât timp ne mai ascundem adevărul doar ca să fim „copii buni”? Poate că familia adevărată începe atunci când ai curajul să fii tu însuți.