Între două generații: Povestea unei case și a unei despărțiri

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! Ți-ai bătut joc de mine, mamă!
Vocea Cameliei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii Ilincăi, nepoata mea de douăzeci și doi de ani, se umpleau de lacrimi.
— Camelia, te rog… Nu e așa cum crezi…
Dar cuvintele mele se loveau de un zid. Camelia s-a ridicat brusc, și-a luat geanta și a ieșit trântind ușa. De atunci, nu mi-a mai răspuns la telefon. Au trecut trei luni.

Mă numesc Nora și am șaptezeci și unu de ani. Am crescut două fete singură, după ce soțul meu, Mihai, a murit într-un accident de muncă la combinatul din Ploiești. Camelia a fost mereu cea responsabilă, cea care a avut grijă de mine când am rămas văduvă. Dar viața ne-a dus pe drumuri diferite: ea s-a mutat la Cluj cu soțul ei, iar eu am rămas în București cu Ilinca, fiica ei, care a venit la facultate aici.

Ilinca e sufletul meu. Am văzut-o crescând printre blocurile gri din Drumul Taberei, alergând cu genunchii juliți și părul prins în două cozi. Când a venit la mine să-mi spună că nu mai poate sta în cămin, că nu se simte în siguranță acolo, am simțit că trebuie să fac ceva. Apartamentul meu era mic, dar era al nostru. Și atunci am luat decizia: am trecut apartamentul pe numele ei. Fără să-i spun Cameliei.

Nu am făcut-o din răutate. Am făcut-o pentru că știam cât de greu îi este Ilincăi. Știam că nu are bani să plătească chirie și că părinții ei nu o pot ajuta prea mult. Dar când Camelia a aflat… totul s-a rupt.

În fiecare dimineață mă trezesc cu telefonul în mână, sperând că voi primi un mesaj de la ea. Dar e liniște. Ilinca încearcă să mă liniștească:
— Bunica, mama se va liniști… O să vadă că ai făcut asta din dragoste.
Dar eu știu că nu e atât de simplu. Camelia simte că am ales între ea și fiica ei. Că am rupt ceva ce nu se mai poate lipi.

Sunt zile când mă uit la actul de proprietate și mă întreb dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva am pus o povară prea mare pe umerii Ilincăi și am pierdut-o pe Camelia pentru totdeauna. Vecina mea, tanti Viorica, îmi spune mereu:
— Noro, copiii nu înțeleg cât e de greu să fii părinte până nu ajung ei părinți…
Dar eu nu vreau să-mi pierd fata pentru un apartament.

Într-o seară, Ilinca a venit acasă plângând:
— Mama mi-a scris că nu vrea să mă mai vadă… Că i-am furat casa copilăriei ei…
Am simțit cum mi se rupe inima. Am încercat să o țin în brațe, dar plângeam amândouă.

Am încercat să-i scriu Cameliei:
„Draga mea, te rog să mă ierți dacă te-am rănit. Am vrut doar să-i fie bine Ilincăi. Te iubesc.”
Niciun răspuns.

Sunt nopți în care mă plimb prin casă și vorbesc cu Mihai în gând:
— Ce-ai fi făcut tu? Ai fi ales altfel?

Odată, când eram tânără, mama mea a dat casa fratelui meu fără să mă întrebe. Ani de zile n-am vorbit cu ea. Acum înțeleg cât doare să fii pe partea cealaltă.

Ilinca încearcă să repare lucrurile:
— Poate ar trebui să-i dai mamei o parte din bani… Sau să scriem un act prin care apartamentul revine familiei dacă eu nu-l folosesc…
Dar nu e vorba despre bani sau acte. E vorba despre încredere și iubire.

Într-o duminică dimineață, când soarele bătea timid prin geamurile murdare, am găsit curajul să merg la Cluj. Am bătut la ușa Cameliei cu inima cât un purice. Mi-a deschis soțul ei, Doru:
— Nora… nu cred că e momentul…
Dar Camelia a apărut în hol, cu ochii umflați de plâns.
— Ce vrei?
— Să-ți spun că-mi pare rău… Să-ți spun că te iubesc…
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Nu pot încă… Dar apreciez că ai venit.

M-am întors la București cu sufletul greu, dar cu o fărâmă de speranță. Poate timpul va vindeca ce-am stricat eu într-o clipă de disperare.

Acum stau la fereastră și privesc copiii din fața blocului jucându-se cu mingea. Mă întreb: oare ce contează mai mult — siguranța unui copil sau liniștea unei familii? Oare există vreodată o alegere corectă când vine vorba de dragoste? Voi ce ați fi făcut în locul meu?