Între două lumi: dorul de acasă și povara unei alegeri

— Nu pot să cred, Irina! După tot ce am făcut pentru tine, acum îmi spui că nu vrei să preiei creditul? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Eram pe Skype, la mii de kilometri distanță, dar simțeam că prăpastia dintre noi era infinit mai mare.

Irina a oftat. Era obosită, cu cearcăne adânci sub ochi, dar nu părea să-i pese de disperarea mea. — Mamă, nu e așa simplu. Eu și Vlad avem planurile noastre. Nu vrem să ne legăm de apartamentul ăsta. Poate ar trebui să-l vinzi.

M-am prăbușit pe scaunul vechi din bucătăria apartamentului închiriat din New Jersey. Am fugit din România acum douăzeci de ani, lăsând în urmă un soț violent și o mamă bolnavă pe care n-am mai apucat s-o văd în viață. Am muncit pe rupte — două joburi, nopți nedormite, umilințe — doar ca Irina să aibă un viitor mai bun. Am plătit avansul pentru apartamentul din București cu banii strânși cu sânge și lacrimi. Acum, când tot ce-mi doresc e să mă întorc acasă, să-mi găsesc liniștea între pereții mei, fiica mea mă refuză.

— Vlad ce zice? am întrebat încet.

Irina a ridicat din umeri. — El nu vrea să se complice. Avem deja rate la mașină și la creditul pentru casă. Și oricum… tu ai ales să pleci.

Ultimele cuvinte au căzut ca un pumnal. Tu ai ales să pleci. Da, am ales să fug de bătăile tatălui ei, de rușinea satului, de lipsuri. Dar am făcut-o pentru ea! Pentru noi!

Am închis laptopul fără să mai spun nimic. Am plâns în pumni ca atunci când eram copil și mama mă certa că am spart farfuria bunicii. Mama… De câte ori nu mi-a spus: „Nu-ți abandona niciodată copilul, Maria!” Dar oare nu m-am abandonat pe mine însămi?

Seara târziu, după ce am terminat tura la restaurantul italian unde spăl vase de zece ani, am sunat-o pe prietena mea din copilărie, Lenuța.

— Măi, Maria, nu te necăji! Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul. Tu ai făcut tot ce-ai putut. Dacă nu vor apartamentul, vinde-l și vino acasă! O să găsim noi o cameră pentru tine la mine sau la sora-mea.

— Dar nu pot să cred că Irina… E copilul meu! Cum poate să mă lase așa?

Lenuța a tăcut o clipă. — Poate că nici ea nu știe cum să-ți spună că s-a schimbat. Că nu mai e fetița ta.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate zilele în care am lipsit de lângă Irina: serbări la grădiniță la care n-am ajuns niciodată, zile de naștere petrecute pe Skype, lacrimile ei când mi-a spus prima dată „mamă” cu accent american. Am încercat să-i fiu aproape cu bani și sfaturi, dar poate că sufletul ei s-a rupt de al meu fără să-mi dau seama.

A doua zi am primit un email de la bancă: „Stimată doamnă Maria Popescu, vă reamintim că rata lunară pentru apartamentul din București este scadentă.” Am simțit cum mă sufoc. Salariul meu abia îmi ajunge pentru chirie și mâncare aici. Dacă nu plătesc rata, pierd totul.

Am sunat-o din nou pe Irina.

— Te rog, măcar temporar… Preia tu creditul până vând apartamentul! Nu vreau să-l pierdem!

A oftat adânc. — Mamă, nu vreau să mă certăm iar. Eu și Vlad avem alte priorități. Poate ar trebui să te gândești serios la vânzare.

— Dar eu unde mă întorc? Unde e casa mea?

— Poate locul tău nu mai e aici, mamă…

Am simțit cum mi se rupe inima în bucăți mici. Am închis telefonul și am ieșit în frigul de afară. Zăpada era murdară pe marginea trotuarului, iar luminile orașului străluceau rece peste tristețea mea.

În zilele următoare am început formalitățile pentru vânzarea apartamentului. Agenții imobiliari mi-au spus că piața e slabă, că prețurile au scăzut mult față de acum zece ani. Tot ce am construit cu atâta trudă risca să se ducă pe apa sâmbetei.

Într-o seară, după încă o ceartă cu Irina pe WhatsApp — „Nu mă mai presa! Nu vreau să aud de apartament!” — am găsit într-o cutie veche scrisoarea mamei mele, primită cu puțin timp înainte să moară: „Maria dragă, casa nu e doar un loc cu pereți și acoperiș. E acolo unde te simți iubită.”

M-am prăbușit pe podea cu scrisoarea la piept și am plâns până dimineața.

Câteva luni mai târziu am reușit să vând apartamentul pe nimic. Cu banii abia mi-am permis un bilet de avion și câteva luni de chirie într-o garsonieră modestă din cartierul copilăriei mele. Irina nu m-a sunat nici când am aterizat în București.

M-am dus la mormântul mamei și i-am povestit totul printre lacrimi: „Mamă, m-am întors… dar nu mai am nimic.”

În fiecare zi mă întreb dacă am făcut bine fugind sau dacă ar fi trebuit să rămân lângă ai mei, lângă Irina… Oare sacrificiul meu a avut vreun rost? Sau ne-am pierdut cu toții pe drum?

Poate voi știți răspunsul: ce înseamnă cu adevărat „acasă”? Și cât trebuie să sacrificăm pentru cei pe care îi iubim?