Între două lumi: Povara loialității în familie

— Irina, nu poți să stai toată ziua acolo! Ai și tu o mamă, nu doar o soacră bolnavă!
Vocea mamei mele, Mariana, răsuna în telefon cu acea notă de reproș pe care o cunoșteam prea bine. Mă uitam la soacra mea, doamna Elisabeta, care dormea greu pe canapeaua din sufragerie, cu perfuzia la braț. În ultimele săptămâni, cancerul îi măcinase trupul și sufletul, iar eu eram prinsă între două lumi: cea a familiei în care m-am născut și cea în care am intrat prin căsătorie.

— Mamă, nu pot s-o las singură. Vlad e la serviciu toată ziua, iar ea… dacă i se face rău? Dacă are nevoie de ceva?

— Și eu? Eu nu contez? Ai uitat cine te-a crescut? Cine a tras pentru tine?

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu era prima dată când mama îmi amintea de sacrificiile ei. Dar niciodată nu fusese atât de apăsător. De când m-am măritat cu Vlad, mama nu a acceptat niciodată pe deplin alegerea mea. Spunea mereu că familia lui e „prea altfel”, că nu suntem „de-ai noștri”.

În acea zi, am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am dus la bucătărie să pregătesc ceaiul doamnei Elisabeta. Când am intrat în sufragerie, ea s-a trezit și m-a privit cu ochii ei obosiți.

— Irina, nu trebuie să stai aici din obligație. Știu că mama ta nu e de acord cu asta…

— Nu e vorba de obligație, doamnă Elisabeta. Sunteți mama lui Vlad. Sunteți… familia mea acum.

A zâmbit slab și mi-a luat mâna.

— Să nu-ți pierzi sufletul între două case. Știu cum e să fii prinsă la mijloc.

Am simțit că mă prăbușesc. În acea seară, Vlad a venit acasă târziu. Era epuizat, dar încerca să fie puternic pentru mine.

— Ce-a zis mama ta azi?

— Că nu-i place că stau aici. Că o neglijez pe ea.

Vlad a oftat și s-a așezat lângă mine.

— Știu că e greu. Dar fără tine… nu știu ce m-aș face.

În zilele următoare, conflictul s-a adâncit. Mama mă suna zilnic, uneori plângând, alteori certându-mă că „m-am pierdut” pentru o familie care nu mă va iubi niciodată ca ea. Îmi reproșa că nu mai vin acasă la ea, că nu mai am grijă de grădina noastră din sat, că nu mai gătesc sarmale după rețeta bunicii.

Într-o duminică, am decis să merg la mama. Am găsit-o stând pe scaunul vechi din bucătărie, privind pe geam la ploaia mocănească.

— Ai venit… credeam că ai uitat drumul spre casă.

— Mamă, te rog…

— Ce să-mi mai spui? Că ai grijă de altcineva? Că eu nu mai contez?

Am izbucnit în plâns.

— Nu pot să fiu peste tot! Nu pot să vă împac pe amândouă! De ce trebuie să aleg?

Mama s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns.

— Pentru că așa e viața, fată dragă. Dar să nu uiți niciodată cine ți-a fost alături când ai avut nevoie.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. În acea noapte, doamna Elisabeta a făcut febră mare. Am stat lângă ea până dimineața, schimbându-i compresele și rugându-mă să treacă noaptea cu bine.

Câteva zile mai târziu, mama m-a sunat din nou.

— Irina, dacă nu vii săptămâna asta la mine, să nu mai calci pe aici!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am început să mă întreb dacă sacrificiul meu chiar are rost sau dacă doar pierd tot ce am încercat să construiesc între cele două familii.

Într-o seară, Vlad mi-a spus:

— Poate ar trebui să vorbești deschis cu mama ta. Să-i explici ce simți cu adevărat.

A doua zi am luat trenul spre satul natal. Mama era în grădină, smulgând buruieni cu nervozitate.

— Mamă… trebuie să vorbim.

S-a oprit și m-a privit lung.

— Spune.

— Nu pot să aleg între voi două. Vreau să fiu lângă tine când ai nevoie de mine, dar vreau să-l susțin și pe Vlad. Doamna Elisabeta e bolnavă… dacă ar fi fost tu în locul ei?

Mama a lăsat capul în jos.

— N-am vrut să te pun în situația asta… Dar mi-e frică să nu te pierd.

Am plâns amândouă acolo, printre roșiile verzi și noroiul proaspăt. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că mama începe să mă înțeleagă.

Când m-am întors acasă, doamna Elisabeta era mai bine. Vlad mi-a zâmbit și m-a strâns în brațe.

Au trecut luni de atunci. Doamna Elisabeta s-a stins într-o dimineață liniștită, iar mama mea a venit la înmormântare. S-au privit lung și au dat mâna fără cuvinte. Poate că nu vor fi niciodată apropiate, dar au înțeles amândouă cât de greu e să fii mamă și cât de greu e să fii fiică prinsă între două lumi.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi reușim să ne păstrăm sufletul întreg când viața ne cere să fim loiale în două direcții? Voi ce ați fi făcut în locul meu?