Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și poate accepta nora

— Nu înțeleg, Vlad, cum poți să accepți așa ceva! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își lăsa cheile pe masă. Irina tocmai ieșise din bucătărie, iar eu simțeam cum inima îmi bate nebunește.

Vlad s-a uitat la mine cu acea privire obosită, pe care o cunosc atât de bine din copilăria lui. — Mamă, te rog, nu mai începe. Irina nu ți-a făcut nimic rău.

Dar eu știam mai bine. De când a apărut Irina în viața lui Vlad, totul s-a schimbat. Nu mai venea acasă la fel de des, nu mai râdea cu mine la cafeaua de dimineață, nu mai avea timp să mă ajute cu lucrurile casei. Simțeam că mi-l fură încetul cu încetul și nu puteam suporta asta.

Am crescut singură un băiat într-un apartament mic din Drumul Taberei, după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru altă femeie. Vlad a fost totul pentru mine. Am muncit două joburi ca să-i pot oferi tot ce avea nevoie. Când a venit acasă într-o zi și mi-a spus că s-a îndrăgostit de Irina, o fată din provincie, am simțit că pământul mi se surpă sub picioare.

La început am încercat să fiu politicoasă. Am invitat-o la masă, i-am făcut prăjitura preferată a lui Vlad, am încercat să-i aflu povestea. Dar Irina era mereu rezervată, parcă nu voia să se apropie de mine. Sau poate doar mi se părea mie. Într-o zi, am auzit-o vorbind la telefon cu mama ei: — Nu știu cât o să mai rezist aici… Elena mă privește mereu ca pe o intrusă.

Mi s-a strâns inima. Poate că aveam dreptate să fiu suspicioasă. Poate că Irina nu-l iubea cu adevărat pe Vlad. Poate că voia doar să profite de el, de apartamentul nostru, de salariul lui bun de IT-ist.

Am început să observ fiecare detaliu: cum îi vorbea lui Vlad pe un ton autoritar, cum îi spunea ce să cumpere de la magazin, cum îi critica gusturile la haine. Într-o seară, când Vlad a venit acasă târziu și obosit, Irina l-a certat că nu a dus gunoiul. — Nu vezi că eu fac totul aici? i-a spus ea răstit.

Nu m-am putut abține și am intervenit: — Vlad muncește toată ziua! Poate ai putea să fii mai înțelegătoare.

Irina m-a privit rece: — Elena, vă rog să nu vă băgați între noi.

Atunci am simțit că pierd controlul. Am început să-i spun lui Vlad tot felul de lucruri despre Irina: că nu e potrivită pentru el, că nu știe să gătească, că nu are educație suficientă. El mă asculta în tăcere, dar ochii lui se umpleau de tristețe.

Într-o zi, am găsit o scrisoare pe masa din sufragerie. Era de la Irina pentru Vlad:

„Vlad,
Nu știu cât timp voi mai putea trăi așa. Îmi doresc să fim fericiți împreună, dar simt că nu voi fi niciodată acceptată aici. Poate ar trebui să ne mutăm…”

Am simțit un val de furie și frică. Dacă plecau? Dacă rămâneam singură?

Am început să-i spun lui Vlad povești despre vecini: cum soția lui Ion l-a părăsit după ce mama lui s-a băgat între ei; cum familia Mariei s-a destrămat din cauza certurilor dintre soacră și noră. Speram că va înțelege mesajul: familia e mai importantă decât orice femeie venită de nicăieri.

Dar Vlad s-a îndepărtat tot mai mult. Nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri banale. Într-o seară, când am încercat să-l conving să vină cu mine la biserică, mi-a spus:

— Mamă, trebuie să înveți să o accepți pe Irina. E soția mea și o iubesc.

Am izbucnit în plâns: — Și eu ce sunt pentru tine? După tot ce am făcut?

El m-a îmbrățișat strâns: — Ești mama mea și te voi iubi mereu. Dar trebuie să-mi trăiesc viața.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile mele, la toate serile în care l-am legănat bolnav, la toate zilele în care am renunțat la mine pentru el. Și acum trebuia să-l las să plece? Să-l las pe mâna unei femei care nu mă va iubi niciodată?

Au trecut luni întregi în care am trăit între speranță și disperare. Într-o zi, Vlad m-a anunțat că s-au mutat într-un apartament nou. Am rămas singură în casa care altădată era plină de râsete.

M-am uitat lung la poza noastră din vacanța la mare, când Vlad avea doar zece ani și mă ținea strâns de mână. Am plâns până dimineață.

Acum stau singură la fereastră și mă întreb: oare unde am greșit? Oare dragostea de mamă poate deveni o povară pentru copil? Sau poate ar trebui să învăț să iubesc altfel? Ce ați face voi în locul meu?