Între două lumi: Povestea unei mame și a fiului său rămas singur

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad tremura ușor, iar privirea îi era ațintită în podea. Era o seară de noiembrie, ploaia bătea în geamuri, iar eu simțeam cum aerul din sufragerie devine tot mai greu. Irina, nora mea, stătea pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală. Am știut dinainte că urmează ceva rău.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu mai putem continua așa… E greu pentru noi toți. Tu ai nevoie de mai multă îngrijire decât putem noi oferi. Am discutat cu Irina și… și cu Ana. Am găsit un loc bun pentru tine. Un azil privat, aproape de oraș. Ana a zis că o să te vizităm des.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum inima mi se strânge ca într-o menghină. Ana, nepoata mea, era sufletul meu. Cum putea ea să fie de acord cu asta? M-am uitat la Irina, care evita să mă privească.

— Știu că nu e ușor, mamă, dar nu mai facem față. Tu ai nevoie de cineva tot timpul. Eu lucrez până târziu, Irina are grijă de Ana și de casă… Nu vrem să te simți povară.

Povară. Cuvântul acela mi-a sfâșiat sufletul. Am crescut singură un copil după ce soțul meu, Doru, a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții ca să-i ofer lui Vlad tot ce avea nevoie. Și acum eram o povară.

— Dar… eu pot avea grijă de mine! am încercat să protestez, dar vocea mi s-a frânt.

Irina s-a ridicat brusc:

— Nu e vorba doar despre tine! Ana are nevoie de liniște pentru școală, Vlad e mereu obosit… Și tu ai avut o criză luna trecută! Dacă nu eram acasă?

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon, sub ploaia rece. M-am gândit la toate serile când îi citeam lui Vlad povești cu voce stinsă ca să nu-l trezesc pe Doru. La toate zilele când mergeam cu Ana în parc și îi cumpăram vată pe băț.

A doua zi au venit să mă ia. Vlad a încercat să fie vesel:

— O să-ți placă acolo! Au grădină mare, bibliotecă… Și Ana a zis că vine să te vadă în fiecare weekend!

Am privit apartamentul nostru mic, cu mobila veche și mirosul de cafea arsă din bucătărie. Am luat doar o valiză cu haine și poza cu Vlad mic.

La azil m-a întâmpinat doamna Stanciu, directoarea:

— Bine ați venit, doamnă Maria! O să vă simțiți ca acasă aici!

Camera era curată, dar rece. Pereții erau albi, impersonali. Vecina mea de cameră, tanti Lenuța, plângea încet la fereastră.

— Și pe mine m-au adus copiii aici… Nici nu m-au întrebat dacă vreau.

În primele zile am așteptat vizita lor ca pe o minune. Ana a venit prima:

— Bunica! Uite ce desen ți-am făcut!

Am strâns-o la piept și am simțit pentru prima dată căldură în suflet. Dar vizitele au început să fie tot mai rare. Vlad suna scurt:

— Mamă, azi nu putem veni, Ana are olimpiadă la matematică…

Irina trimitea mesaje reci:

— Să nu uiți să iei pastilele!

M-am apropiat de ceilalți bătrâni. Fiecare avea povestea lui: domnul Ilie fusese profesor universitar, tanti Lenuța crescuse șase copii care acum trăiau în Germania sau Italia. Toți aveam același dor: dorul de familie.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Ana:

„Bunica, îmi e dor de tine. Tata zice că e ocupat la serviciu și mama are mult de lucru acasă. Eu vreau să vin la tine, dar nu mă lasă singură cu trenul. Te iubesc!”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Dacă am fost prea protectoare sau prea aspră cu Vlad când era mic. Dacă am cerut prea mult când am îmbătrânit.

Într-o duminică au venit toți trei. Vlad era grăbit:

— Mamă, trebuie să plecăm repede la supermarket…

Ana m-a îmbrățișat strâns:

— Bunica, promit că o să vin mai des!

Irina mi-a lăsat un pachet cu fructe și pastile.

După ce au plecat, m-am uitat pe geam la copacii goi din curte și m-am întrebat: Oare chiar sunt o povară? Sau e lumea prea grăbită ca să mai vadă ce contează cu adevărat?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru conflictele dintre generații. Dar mă întreb: dacă dragostea e atât de mare cum spunem mereu în familie, de ce ajungem uneori atât de departe unii de ceilalți? Voi ce ați fi făcut în locul meu sau al lui Vlad?