Între două lumi: Povestea unei nurori în România de azi

— Nu pot să cred că refuzi să-l ajuți pe fratele lui Vlad! a izbucnit soacra mea, doamna Valentina, cu vocea ridicată, în timp ce farfuriile de sarmale aburinde încă nu apucaseră să se răcească pe masă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad, soțul meu, stătea între noi, cu privirea pierdută undeva în farfurie. Pe fața lui se citea aceeași teamă pe care o simțeam și eu: teama de a nu o supăra pe mama lui, dar și teama de a nu mă pierde pe mine.

— Mama, nu e chiar așa simplu, am încercat eu să explic, încercând să-mi păstrez calmul. Avem doar două camere, iar Maria abia a început școala. Nu avem spațiu pentru încă o persoană.

Valentina s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să vând casa familiei. Ochii ei negri, pătrunzători, m-au făcut să mă simt mică, vinovată, egoistă.

— Dar e fratele lui! E sânge din sângele vostru! Cum să-l lăsați singur la cămin, printre străini? El nici nu știe să-și spele singur hainele!

Am oftat adânc. Christian, fratele mai mic al lui Vlad, era mereu protejat de toți. La 17 ani, urma să vină la facultate în București și Valentina nu concepea să-l lase „în voia sorții”.

— Vlad, tu ce zici? am întrebat, sperând că va avea curajul să spună ce gândim amândoi.

Vlad a ridicat din umeri.

— Nu știu… poate găsim o soluție. Poate pentru câteva luni…

M-am ridicat de la masă și am mers la bucătărie sub pretextul că trebuie să aduc desertul. În realitate, aveam nevoie de aer. M-am sprijinit de chiuvetă și am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Nu era prima dată când Valentina încerca să-și impună voința în casa noastră. De fiecare dată când încercam să punem limite, ne făcea să ne simțim vinovați.

În acea seară, după ce am ajuns acasă, Vlad a încercat să mă liniștească.

— Știu că nu e ușor cu mama… Dar Christian e fratele meu. Poate ar trebui să-l ajutăm.

— Vlad, nu mai pot! De fiecare dată când mama ta vrea ceva, trebuie să cedăm! Avem și noi viața noastră! Maria are nevoie de spațiu, noi avem nevoie de intimitate. Nu vreau să trăiesc cu sentimentul că nu sunt niciodată destul de bună pentru familia ta!

Vlad a tăcut. Știam că îl doare, dar și pe mine mă durea. M-am simțit prinsă între două lumi: familia în care m-am născut și familia în care am intrat prin căsătorie.

Zilele următoare au fost tensionate. Valentina suna zilnic. Uneori plângea la telefon, alteori ridica tonul.

— Dacă nu-l primiți voi pe Christian, eu mă duc la țară! Nu mai am ce căuta în București!

Am început să mă întreb dacă nu cumva exagerez eu. Poate că ar trebui să fiu mai înțelegătoare. Dar apoi mă uitam la Maria, care își făcea temele pe colțul mesei din sufragerie pentru că nu avea biroul ei, și știam că nu pot ceda.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, Vlad m-a luat de mână.

— Hai să vorbim cu Christian direct. Să vedem ce vrea el cu adevărat.

L-am sunat pe Christian pe video. Era timid, cu ochii în pământ.

— Sincer… mi-e frică să stau singur la cămin. Dar nici nu vreau să vă stric vouă viața. Mama exagerează… Eu pot încerca la cămin. Dacă nu mă descurc, vă spun.

Am simțit cum mi se ia o piatră de pe inimă. Vlad a zâmbit pentru prima dată după multe zile.

A doua zi i-am spus Valentinei decizia noastră. A izbucnit într-o criză de plâns.

— Nu vă pasă deloc de familie! Voi nu știți ce înseamnă sacrificiul!

Am rămas fermă pe poziție. Pentru prima dată, nu m-am mai simțit vinovată. Am înțeles că uneori trebuie să spui „nu” ca să-ți protejezi familia ta mică.

Au trecut câteva luni. Christian s-a adaptat la cămin și chiar s-a maturizat mult. Valentina încă ne vorbește cu răceală, dar relația noastră de cuplu e mai puternică acum.

Mă întreb uneori: Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde tragem linia între ajutor și pierderea propriei identități? Voi ce ați fi făcut în locul meu?