Între două lumi: Povestea unui apartament și a unei familii destrămate

— Vlad, cât mai aveți de gând să stați aici?
Vocea mea tremura, deși încercam să par calmă. Era a treia oară în ultimele două luni când aduceam vorba despre apartamentul din Drumul Taberei. Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui cenușii, aceiași ochi pe care îi avea când era mic și mă ruga să-l las să mai stea afară la joacă. Dar acum nu mai era copil. Avea 29 de ani, era căsătorit cu Ioana și părea că nu înțelege că promisiunile trebuie respectate.

— Mamă, știi că încă nu ne-am pus pe picioare. Ioana abia și-a găsit un job nou, eu încă mai caut ceva stabil. Nu putem să plecăm acum, a spus el, evitându-mi privirea.

M-am uitat la soțul meu, Doru, care stătea la masa din bucătărie și frământa nervos o bucată de pâine. Știam ce gândește: „Iar începe discuția asta.”

Totul a început acum doi ani. Vlad și Ioana locuiau într-o garsonieră insalubră din Rahova. Erau la început de drum, fără bani, fără sprijin. Doru a venit cu ideea:

— Hai să le dăm apartamentul nostru din Drumul Taberei pentru un an. Noi ne mutăm la țară, la casa părintească. E spațiu destul acolo și poate îi ajutăm să-și strângă bani pentru avans la un credit.

Am acceptat fără să clipesc. Îmi iubeam copilul și voiam să-l văd fericit. Ne-am mutat la țară, la Breaza, unde liniștea era apăsătoare și timpul curgea altfel. Dar după un an, când am vrut să revenim la București, Vlad și Ioana nu erau pregătiți să plece.

— Mai avem nevoie de puțin timp, mamă. Promit că nu durează mult.

A trecut încă un an. Între timp, Ioana a rămas fără serviciu, Vlad schimba joburi ca pe șosete, iar noi făceam naveta între Breaza și București pentru analizele medicale ale lui Doru. Apartamentul nostru era ocupat, iar noi trăiam cu bagajele făcute mereu.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am ajuns în București fără să-i anunțăm. Aveam nevoie de un loc unde să stăm peste noapte după ce Doru ieșise din spital. Am sunat la ușă. Ioana ne-a deschis cu fața obosită și părul prins neglijent.

— Vai, n-ați spus că veniți… E cam dezordine…

Am intrat și am simțit mirosul de mâncare arsă și haine nespălate. Apartamentul nostru nu mai era al nostru. Era plin de lucrurile lor: haine aruncate pe canapea, cutii de pizza pe masă, jucării pentru pisica lor adoptată între timp.

— Vlad e la muncă, vine târziu azi, a spus Ioana încercând să zâmbească.

M-am simțit ca o străină în propria casă. Doru s-a trântit pe fotoliu și a oftat adânc:

— Nu mai putem continua așa.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră familială. A doua zi dimineață am încercat să discut cu Vlad:

— Vlad, trebuie să înțelegi că avem nevoie de apartamentul nostru. Doru e bolnav, nu putem face naveta la nesfârșit.

El s-a încruntat:

— Și eu ce vrei să fac? Să stau în stradă? Nici nu știi cât de greu e acum cu chiriile în București! Ai uitat cum era când ai venit tu aici?

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Poate că am greșit undeva ca mamă. Poate că l-am protejat prea mult sau poate că societatea asta îi strivește pe tineri fără milă.

În următoarele luni, discuțiile au devenit tot mai tensionate. Doru a început să-i vorbească urât lui Vlad:

— Ești bărbat sau nu? Când ai de gând să-ți asumi responsabilitatea?

Ioana plângea des în baie. Odată am auzit-o spunându-i lui Vlad:

— M-am săturat să mă simt ca o musafiră în casa părinților tăi! Parcă niciodată nu suntem destui de buni pentru ei…

Vlad a început să lipsească tot mai mult de acasă. Îl vedeam obosit, frustrat, prins între două lumi: datoria față de noi și dragostea pentru Ioana.

Într-o zi am primit un mesaj de la el: „Mamă, nu știu ce să fac. Simt că orice aleg o să vă dezamăgesc pe toți.”

Am plâns atunci cum n-am mai plâns de ani de zile. Mi-am dat seama că nu apartamentul era problema principală, ci faptul că familia noastră se destrăma sub presiunea vieții moderne: salarii mici, chirii uriașe, lipsa unui viitor clar pentru tineri.

Într-un final am decis să facem un compromis: le-am dat termen încă trei luni să găsească o soluție. Dar relația noastră nu mai e la fel. Ne privim cu suspiciune, vorbim rar și fiecare discuție e o luptă între generații.

Mă întreb adesea: oare unde am greșit? E vina mea că am vrut să-mi ajut copilul sau e vina vremurilor în care trăim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?