Între două mame: Zmeura amară a unei zgrăbăieli de familie

— Nu mai pot, Simona! Dacă nu faci ceva, eu plec! — vocea mamei mele răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde mirosul de ciorbă se amesteca cu tensiunea din aer.

Stăteam între ea și soacra mea, doamna Mariana, care își strângea buzele subțiri și își freca mâinile una de alta, ca și cum ar fi vrut să șteargă tot ce se întâmplase în ultimele două ore. Era o după-amiază obișnuită de duminică, dar totul se schimbase când mama a descoperit că zmeura din frigider era stricată. Nu era vina nimănui, dar pentru ele a devenit rapid vina celeilalte.

— Dacă ai fi pus-o în cutia de plastic, așa cum ți-am spus, nu s-ar fi stricat! — a izbucnit mama, aruncând o privire acuzatoare spre soacra mea.

— Eu am pus-o unde am găsit loc! Nu e vina mea că frigiderul e plin cu borcanele tale de compot! — a replicat Mariana, ridicând tonul.

M-am simțit ca un copil prins la mijloc între două tabere. Soțul meu, Radu, era la serviciu. Copiii se jucau în camera lor, fără să știe că lumea noastră se clatină pe marginea unei prăpastii. Am încercat să le calmez.

— Haideți, vă rog… e doar niște zmeură. Nu merită să ne certăm pentru asta.

Dar nu era despre zmeură. Era despre toate lucrurile nespuse, despre resentimentele adunate în ani de zile. Mama nu i-a iertat niciodată Marianei că la nunta noastră a purtat o rochie mai elegantă decât ea. Mariana nu a uitat niciodată că mama a insistat să ne mutăm aproape de ea după ce s-a născut primul copil.

— Simona, tu niciodată nu iei partea mea! — mi-a spus mama cu ochii umezi. — Mereu îi dai dreptate ei!

— Nu e adevărat… încerc doar să nu ne certăm… — am bâiguit eu, simțind cum mi se strânge stomacul.

Mariana s-a ridicat brusc de la masă.

— Eu mă duc acasă. Nu mai am ce căuta aici dacă nu sunt respectată.

A ieșit trântind ușa. Mama a început să plângă în hohote. M-am simțit vinovată față de amândouă. Am încercat să o liniștesc pe mama, dar fiecare cuvânt al meu părea să o rănească și mai tare.

— Tu nu știi cât am muncit pentru voi! — îmi spunea printre suspine. — Am renunțat la tot ca să vă fie bine!

Avea dreptate. Mama a crescut singură doi copii după ce tata ne-a părăsit. A muncit la fabrică, apoi la piață, apoi ca menajeră. Tot ce aveam era datorită ei. Dar și Mariana avea povestea ei: rămasă văduvă devreme, a crescut singură trei băieți, iar Radu era cel mai mic și cel mai răsfățat.

În acea seară, când Radu s-a întors acasă și i-am povestit totul, a oftat adânc.

— Simona, trebuie să alegem: ori stau amândouă aici și ne facem viața un iad, ori găsim o soluție. Eu nu mai pot cu scandalurile astea.

Dar ce soluție? Să o rog pe mama să plece? Să îi spun Marianei să nu mai vină? Amândouă aveau nevoie de noi. Copiii le iubeau pe amândouă. Eu eram prinsă la mijloc între două lumi care nu se suportau.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama în bucătărie, făcând ordine printre borcane.

— M-am gândit toată noaptea… poate ar fi mai bine să mă mut la sora ta la Ploiești. Poate acolo o să fiu mai liniștită.

M-a durut sufletul. Nu voiam să plece. Dar nici nu puteam trăi mereu cu teama unui nou scandal. Am sunat-o pe Mariana să încerc să vorbesc cu ea.

— Simona, eu nu vreau decât liniște. Dacă mama ta nu mă suportă, n-am ce căuta acolo. Dar să știi că Radu e băiatul meu și n-o să-l pierd pentru nimic în lume.

Am simțit cum mă sufoc între loialitatea față de mama și dorința de a păstra familia unită. În zilele următoare am încercat să le împac: am organizat o masă împreună, am gătit împreună cu copiii, am povestit amintiri din copilărie. Dar orice gest mic era interpretat greșit: dacă îi puneam Marianei mai mult piure în farfurie, mama se uita urât; dacă îi dădeam mamei ultima felie de prăjitură, Mariana ofteza teatral.

Într-o seară, după ce copiii au adormit și Radu citea ziarul pe canapea, m-am prăbușit lângă el și am început să plâng.

— Nu mai pot… Nu vreau să aleg între ele…

Radu m-a luat în brațe.

— Poate trebuie doar să le lași pe ele să-și rezolve problemele. Tu ai făcut destul.

Dar cum să fac asta? Cum să stau deoparte când știu cât suferă fiecare? Cum să-mi cresc copiii într-o casă plină de resentimente?

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Mama s-a mutat temporar la sora mea, dar venea des în vizită. Mariana venea doar când știa că mama nu e acolo. Între ele nu s-au împăcat niciodată cu adevărat. Eu am rămas cu un gol în suflet și cu întrebarea dacă am făcut tot ce puteam pentru a le împăca.

Uneori mă întreb: oare chiar merită să ne lăsăm viețile conduse de orgolii vechi? Oare cât din fericirea noastră sacrificăm pentru liniștea altora?