Între Lacrimile Mamei și Visul Meu: Povestea Unei Alegeri Dureroase

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc viața pe care tu o vrei pentru mine! Am urlat cu vocea tremurândă, cu pumnii strânși pe lângă corp, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Bacău. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude, și s-a întors spre mine. Ochii ei, de obicei calzi, erau acum plini de lacrimi și furie.

— Cum poți să-mi faci una ca asta, Irina? Eu am muncit toată viața să ai tu ce n-am avut eu! Vrei să arunci totul la gunoi pentru o prostie?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când aveam discuția asta, dar niciodată nu fusese atât de intens. Îmi doream să devin actriță, iar mama visa să fiu medic. Pentru ea, medicina era siguranță, respect, un viitor pe care nu-l avusese niciodată. Pentru mine, era o închisoare.

— Nu e o prostie! E visul meu! Am încercat să-mi stăpânesc vocea, dar lacrimile mi se rostogoleau deja pe obraji. Tata stătea la masă, cu ziarul în față, prefăcându-se că citește. Știam că îl doare, dar nu avea curajul să se bage între noi.

Mama a izbucnit în plâns. S-a prăbușit pe scaun și a început să-și frângă mâinile.

— Ce-am făcut eu greșit? De ce nu poți să fii ca fata lui tanti Mariana? Uite la Anca, a intrat la Farmacie! Toți vecinii mă întreabă de tine și eu ce să le spun?

M-am simțit mică, vinovată și furioasă în același timp. De ce trebuia să trăiesc pentru gura lumii? De ce nu conta ce simțeam eu?

— Mamă, eu nu sunt Anca! Eu sunt Irina! Și nu vreau să mă mint toată viața!

A urmat o tăcere grea. Tata a oftat adânc și a ieșit pe balcon. Mama s-a ridicat încet și a venit spre mine. M-a luat de umeri și m-a privit în ochi.

— Dacă pleci la București pentru teatru, să nu te mai întorci! Nu vreau să știu de tine!

Cuvintele ei au tăiat mai adânc decât orice palmă. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am fugit în camera mea și am plâns până târziu în noapte.

A doua zi dimineață, am împachetat câteva haine într-un rucsac vechi și am plecat la gară. Tata m-a condus fără să spună nimic. La despărțire, mi-a pus o bancnotă de 100 de lei în palmă și mi-a șoptit:

— Să nu uiți cine ești, Irina. Și să ai grijă de tine.

Călătoria spre București a fost un amestec de teamă și speranță. În tren, am privit pe geam câmpurile care se întindeau la nesfârșit și m-am întrebat dacă fac bine sau dacă o să regret toată viața.

La București, totul era nou și copleșitor. Am stat la o colegă de liceu, Laura, într-o garsonieră mică din Drumul Taberei. Zilele erau pline de audiții, emoții și nesiguranță. Am lucrat ca ospătăriță într-o cafenea ca să pot plăti chiria și mâncarea. În fiecare seară, când ajungeam acasă obosită, mă gândeam la mama. Nu-mi răspundea la telefon, nu-mi citea mesajele.

Au trecut luni de zile până când am primit primul rol mic într-o piesă de teatru independent. Era o sală micuță, cu scaune vechi și pereți decojiți, dar pentru mine era scena visurilor mele. După spectacol, am ieșit afară și am plâns de fericire sub lumina slabă a unui bec stradal.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la tata.

— Irina… mama ta e bolnavă. A făcut un atac de cord. Ar fi bine să vii acasă.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am luat primul tren spre Bacău. În salonul spitalului, mama era palidă și slăbită. Când m-a văzut la ușă, a început să plângă din nou.

— De ce ai venit? Nu ți-am spus să nu te mai întorci?

Am îngenuncheat lângă patul ei și i-am luat mâna.

— Mamă, te iubesc. Și mi-e dor de tine în fiecare zi. Dar nu pot trăi altfel decât adevărul meu.

A tăcut mult timp. Apoi mi-a șoptit:

— Mi-e frică pentru tine… Lumea e rea cu fetele singure… N-am vrut decât să fii bine…

Am plâns împreună mult timp în acea noapte. Nu ne-am împăcat pe deplin atunci, dar ceva s-a schimbat între noi. Mama a început să-mi răspundă la telefon din când în când. Tata îmi trimitea mesaje scurte: „Ai mâncat?” sau „Cum ești?”.

Anii au trecut greu. Am avut succese mici și multe eșecuri. Dar am rămas pe drumul meu. Când am primit primul rol important într-un serial românesc, mama a venit la premieră cu un buchet de flori roșii. A plâns tot timpul spectacolului.

După aceea mi-a spus:

— Poate că n-am înțeles mereu ce vrei tu… Dar văd acum că ești fericită.

Încerc uneori să-mi dau seama dacă am făcut bine sau rău alegând visul meu în locul liniștii familiei mele. Oare merită să-ți urmezi inima chiar dacă îi rănești pe cei dragi? Sau sacrificiul pentru familie e mai important decât orice vis personal?