Între mândrie și iubire: Povestea unei mame românce

— Mamă, nu vrei să vii sâmbătă să ne ajuți cu curățenia? Îți dăm și bani, să nu fie muncă degeaba.

Cuvintele lui Vlad mi-au răsunat în urechi ca un ecou amar. Stăteam la masa din bucătăria mea mică, cu fața sprijinită în palme, încercând să-mi adun gândurile. Nu era prima dată când mă ruga să-l ajut, dar niciodată nu-mi vorbise așa. Să mă plătească? Eu, mama lui? M-am simțit mică, inutilă, ca și cum toată dragostea și sacrificiile mele s-au transformat într-o simplă tranzacție.

— Vlad, tu chiar vorbești serios? am întrebat cu voce tremurată.

El a oftat, evitându-mi privirea. Irina, nora mea, stătea lângă el cu brațele încrucișate, părând plictisită de discuție.

— Mamă, nu e nimic rău. Știm că ai nevoie de bani și noi avem nevoie de ajutor. E un schimb corect.

Mi-am mușcat buza de jos. Da, pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. Dar să ajung să fac curat la copilul meu pentru bani? Am crescut singură doi copii după ce soțul meu, Ionel, a murit într-un accident la combinat. Am muncit la croitorie zi-lumină ca să nu le lipsească nimic. Vlad era mândria mea – băiat bun la carte, primul din familie care a terminat facultatea la București.

— Nu cred că pot face asta, Vlad. Nu așa… am șoptit.

Irina a ridicat din umeri.

— Atunci o să angajăm pe altcineva. Dar măcar știam că banii rămân în familie.

Am simțit o gheară în piept. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balconul îngust. Aerul rece de martie mi-a tăiat respirația. M-am uitat la blocurile cenușii din jur și m-am întrebat unde am greșit. De ce copilul meu nu mă mai vede ca pe mama care l-a ținut de mână când avea febră sau care i-a cusut primul costum pentru balul de absolvire?

În zilele următoare, nu am putut dormi. Mă frământam între rușine și nevoia disperată de bani. Sora mea, Viorica, a venit într-o seară la mine.

— Maria, nu te mai consuma atâta! Toți copiii din ziua de azi sunt altfel. Nu mai au respectul ăla pe care-l știam noi.

— Dar eu l-am crescut altfel! am izbucnit printre lacrimi. L-am învățat să fie om, să nu uite niciodată cine l-a adus pe lume.

Viorica m-a strâns în brațe.

— Poate tocmai de-asta crede că e normal să-ți dea bani. Să nu te simți datoare… Dar nu-i totuna cu recunoștința.

Am decis să merg totuși la ei sâmbătă, dar fără să accept niciun ban. Când am intrat în apartamentul lor nou din cartierul rezidențial, am simțit un nod în gât. Totul era modern, rece, fără suflet. Irina mi-a aruncat un zâmbet fals:

— Bună, Maria! Uite, găsești mopul și detergenții sub chiuvetă.

M-am apucat de treabă cu mâinile tremurânde. Vlad era în birou, lucrând la laptop. Nici n-a ieșit să mă salute. În timp ce frecam podeaua din bucătărie, mi-au dat lacrimile. M-am gândit la vremurile când făceam curat împreună acasă la noi și râdeam de prostiile lui Mihai, fratele mai mic al lui Vlad.

La prânz, Irina a pus pe masă două farfurii cu paste reci.

— Noi plecăm la cumpărături. Dacă termini până ne întoarcem, las banii pe frigider.

Am rămas singură în apartamentul lor străin și m-am prăbușit pe canapea. Am plâns în hohote. Nu pentru că făceam curat – am făcut asta toată viața – ci pentru că nu mai eram mama lor, ci doar o femeie plătită la oră.

Când au revenit, Vlad a venit la mine cu o bancnotă de 100 de lei.

— Mamă… uite…

I-am împins mâna ușor.

— Vlad, eu nu sunt menajera ta. Sunt mama ta. Dacă ai nevoie de mine ca mamă, vin oricând. Dar nu pentru bani.

A rămas cu mâna întinsă câteva secunde, apoi a lăsat privirea în jos.

— Îmi pare rău… Nu m-am gândit că te rănesc.

Irina a dat ochii peste cap și a ieșit din cameră.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. În zilele următoare, Vlad nu m-a sunat deloc. Mihai m-a vizitat și mi-a spus:

— Mamă, Vlad e prins între două lumi. Vrea să fie modern ca Irina și prietenii ei, dar uită cine e cu adevărat.

M-am întrebat dacă eu am greșit undeva sau dacă lumea s-a schimbat prea mult pentru mine. Mi-e dor de băiatul meu cel blând și recunoscător. Mi-e dor să fim familie.

Poate că uneori dragostea de mamă trebuie să știe când să spună „nu”. Dar oare cât putem ierta și cât putem accepta fără să ne pierdem pe noi înșine?